S-a stins filosoful Mihai Șora, la incredibila vârstă de 106 ani. Spun incredibilă pentru că nu a trăit ascetic în vreo peșteră, departe de volbura societății contemporane, ci a fost cât se poate de prezent în viața socială. Și nu oricum, ci chiar ca activist civic, până aproape de ultima sa suflare. Stânga progresistă și l-a însușit drept stindard, pentru merite în democratizarea țării, însă dreapta conservatoare, îndeosebi generațiile de vârsta a treia, nu i-au putut ierta faptul că a fost colaborator apropiat al sinistrei Ana Pauker, într-o perioadă în care intelectualii din generația lui erau torturați și uciși în lagărele primului deceniu comunist al României.
Fost student al lui Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu, pentru cursurile cărora a venit la București din Timișul natal, s-a despărțit de ideologia mentorilor săi și s-a înscris în Partidul Comunist. Ulterior, s-a remarcat printre cei mai de seamă moraliști și a fost adesea comparat cu Constantin Noica, mai alers prin prisma discursului său filosofic. Sintagma definitorie a filosofiei lui Mihai Șora este „starea de deschidere”, ca rod al unei opțiuni metafizice și al unei maieutici inconfundabile. A primit premiul Uniunii Scriitorilor în 1978, pentru „Sarea pământului” şi în 1998 pentru „Firul ierbii”. A tradus opere din J.J. Rousseau şi din J.P. Sartre.
A condus o vreme Editura pentru Literatură și și-a asumat reluarea seriei „Biblioteca Pentru Toți”, o colecție inițiată de scriitorul și folcloristul Dumitru Stăncescu în 1895, după un model german. A fost practic actul care a culturalizat câteva generații de români. Cărțile din celebra BPT (abrevierea atât de cunoscută) erau de format mic și aveau un preț derizoriu. Mii de titluri, în milioane de cópii, au făcut ca în fiecare casă din țară să fie cel puțin câteva exemplare, de la povești pentru cei mici până la marile opere ale literaturii universale. S-a pensionat în 1977 și a trăit retras, într-un con de umbră, marginalizat de regimul Ceaușescu.
După Revoluție a reapărut viguros în viața publică și s-a remarcat prin fondarea Grupului de Dialog Social, împreună cu Silviu Brucan, a Fundației Soros și a altor organizații importante, între care și Alianța Civică. A fost și ministru al învățământului în primul guvern Petre Roman, din care a demisionat în semn de protest față de mineriadele din 13-15 iunie 1990 și a refuzat să fie reconfirmat pe post în guvernul constituit după alegerile din mai. Mai târziu, Andrei Pleșu, ministru al culturii în același guvern, avea să afirme că în realitate Petre Roman l-ar fi demis „pentru că a ținut cu studenții”.
A avut o vie activitate publicistică, în cele mai importante reviste culturale ale ultimilor 30 ani și, prin intermediul mult mai tinerei sale soții, o surprinzătoare prezență în rețelele de social-media. Șocul cel mai mare, cu un impact covârșitor asupra tinerei generații, l-a produs când a apărut în mijlocul celebrelor manifestații pro-justiție din anii 2017-18, deși împlinise deja 100 ani, cu propria pancartă: „Biblioteca Pentru Toţi nu îi publică pe hoţi”. Acestor din urmă acțiuni li se datorează notorietatea sa în rândul tinerilor, neobișnuită în societatea noastră pentru un intelectual cu preocupările sale, cel mai adesea invizibil din spatele tomurilor scrise. Fiindcă – de citit, nu cred că l-a citit vreunul.
Vor urma, cel mai probabil, zile încărcate de ode, festivități comemorative și elogii. Rețelele sociale vor fi inundate de „RIP”-uri, funde negre și regrete pentru dispariția acelui „bătrânel simpatic” care venea la manifestații. Cât despre operă – mai puțin; cu excepția câtorva mii de entuziaști care se încăpățânează să reziste prin cultură, oricum n-o înțelege nimeni. Dar, ce paradox!, în cele din urmă doar aceea va rămâne.
