Atunci când țara nu are mare viitor, trăitorii de pe coclaurile mioritice se leagă de trecut. Un trecut glorios în care România era cea mai frumoasă, cea mai bogată țară și era condusă de un lider adevărat, care bătea cu pumnul în masa celor mari și le cerea reducerea cheltuielilor pentru înarmare și câte și mai câte.
Din păcate, trecutul cu care ne lăudăm și care n-a fost mare decât în manualele de istorie comunistă joacă rolul pietrelor de moară legate de picioarele progresului. În trecutul nu prea îndepărtat furtul de la stat nu-i scandaliza din cale-afară pe oamenii muncii de la sate și orașe. Asta pentru că toți cetățenii RSR furau. Diferența o făcea cantitatea, dar de furat furau toți, altfel n-ar fi reușit să supraviețuiască. Prin urmare, atunci când pomeneai de furt nu sensibilizai pe nimeni. Fiecare se descurca, avea învârteli… Fraierii cinstiți, care luau de bună gargara comunistă, fie mureau de foame, fie se dădeau cu lumea și ajungeau la concluzia că furtul de la stat nu e furt.
Și, după ce decenii la rând am fost școliți astfel, ne mirăm că majoritatea românilor au o atitudine îngăduitoare spre indiferentă față de scandalurile de plagiat ce bântuie mediul politic. În condițiile în care infractori cu carnet de partid au părăduit banul public după cum le-a venit la socoteală, faptul că Nicolae Ciucă, Lucian Bode, Sorin Câmpeanu, Florin Roman și mulți alții au plagiat nu deranjează foarte mult, ba dimpotrivă. Iliescu și Roman au omorât oameni la Revoluție și n-au pățit nimic și voi vreți să-i vedeți în pușcărie pe unii care au copiat și ei câteva pagini, acolo? Ce mare chestie, voi, ăștia care arătați cu degetul, nu ați copiat niciodată pe la un test, examen, ceva? Hai, că nu e grav…
E foarte grav, din păcate. Presa aservită se străduiește să bagatelizeze plagiatul ca atare, ignorând cu bună știință urmările adevărate ale furtului intelectual. Indivizii ăștia și-au construit cariera politică pe baza unor diplome cu pretenții, care atestă priceperi și abilități ce lipsesc complet din arsenalul personal. Cei mai mulți dintre paraziții politici abia știu să scrie și să citească, nici pomeneală de competențe superioare. Mult timp am crezut că mai rău decât Viorica Dăncilă nu se poate. Ba se poate… Ciucă… Premierul momentului e fost militar, se presupune că a fost pe câmpul de luptă și a dat dovadă de un curaj supraomenesc, de aia are pensia aia babană. Iar curajosul ăsta care a privit moarte în ochi și i-a râs în față se bâlbâie și transpiră când citește de pe o foaie. N-are dreptul să invoce emoțiile, ca Dăncilă, e militar de carieră, luptător călit în bătălie.
Impostura nu mai este un accident, a devenit instituție. Nu poți să nu te gândești la asta cât timp tot ce mișcă în țara asta se străduiește să-l spele de păcatul plagiatului pe Ciucă. Ministerul Educației a omis să depună în termen legal recursul în procesul plagiatului lui Ciucă. Ciucă, acest premier cinstit care a cerut în instanță suspendarea analizei tezei de doctorat pe care și-a pus semnătura, deși probabil a fost scrisă pe genunchi de un soldat, răsplătit pentru efort cu trei zile de permisie. Procesul ca atare și decizia în primă instanță au reprezentat o flegmă scuipată în fața intelectualilor cinstiți, care au muncit cu adevărat pentru diplomele lor. Cum mai poate fi catalogată mânăria Ministerului Educației? O mână de ajutor pe față, care într-o țară civilizată ar fi dus la un val de demisii. Soțul Ligiei Deca, ministrul Educației, e bine ancorat în alt sistem. Sprijinit de partid, evident. Nu se face să riști pozițiile familiei pentru a face ceea ce e legal și moral. Cu alte cuvinte, făcătură pe față, nu greșeală neintenționată. Ciucă s-a spălat cumva pe mâini și poate invoca în apărarea sa o hotărâre judecătorească dată cu dedicație, însă plagiatul rămâne. E dovedit în mod public, chiar dacă nu e acceptat de mediul academic, astfel încât marioneta de la Palatul Victoria trebuie să demisioneze. Și nu numai Ciucă, ci mulți alții ca el…
