S-a petrecut de curând o sărbătoare uriașă a noastră, a celor ce ne petrecem zilele aici, călcând pe urmele pașilor eminescieni. Parcă s-a auzit din nou glasul Poetului și Gânditorului sublim, amintind celor de azi de lucrurile vechi, dar evergreen, însă pe care multe din cele de azi ne arată că s-au uitat sau pierdut cu totul! Și, ca să fie cât mai percutant acest miracol, el ne-a fost trimis prin glasul unui Copil-Minune. Numele său este Dragoș Prisacariu și noi îl cunoaștem deja, mai întâi de la o emisiune, „Drag de România mea”, în care a performat elegant, dar și drăgălaș, răspunzând întru totul întrebărilor, dar și așteptărilor lui Paul Surugiu Fuego. Dar acela a fost doar un semnal incipient al virtuților sale ce s-au manifestat în curând.
Următoarea treaptă în care copilul de doar 7 ani a performat iar a fost în emisiunea lui Virgil Ianțu, stârnind deja entuziasm și uimire prin performanța sa, în flagrant dezacord cu vârsta lui. L-am mai văzut apoi pe scenă, de astă dată aceea a Casei Sindicatelor – care suplinește de multă vreme lipsa funcționalității Teatrului nostru atât de performant odinioară. Aici n-a mai avut, din păcate, vreun discurs, ci doar misiunea de-a înmâna protagoniștilor – maeștrii Eugen Doga și Dorel Vișan – cărțile-bijuterie realizate de maestra Liliana Bobu.
Acum însă el s-a obișnuit cu scena și s-a antrenat în relația cu aceasta prin cursurile de la Școala Populară de Arte și a devenit apt de-a performa magistral în fața întregii țări, etapă pentru care a fost aleasă emisiunea „Românii au talent”. Iar desfășurătorul acestei acțiuni prezintă o succesiune de stări și atitudini de-a dreptul spectaculoase. Mai întâi, la intrarea în fața juriului, acesta l-a tratat firește, cu condescendența ușor hazlie, destinată unui copil ce abia se vedea pe după pupitrul magiștrilor jurați. Apoi după ce a început să recite fără greș un fragment mult peste aptitudinile vârstei sale, un discurs fulminat aparținând lui Vlad Țepeș, rostit cu un glas ferm, cu virtuți profetice, amintind de vocea lui George Vraca, limpede, structurat impecabil, cu pauze adecvate de rostire, fără ezitare și fisură, care pe parcursul său n-a mai evidențiat ipostaza de recitare a unui copil la un concurs, ci torentul ferm, dar reținut, al unei rostiri biblice – atitudinea juriului s-a schimbat radical.
A fost cu totul uimitor și neobișnuit acest parcurs al performării acestui copil parcă abia ieșit din jocurile grădiniței. Dar cel mai senzațional fenomen al acestei acțiuni a fost evoluția publicului spectator, în frunte cu măria sa juriul. Nimic de condescendența inițială, adecvată rostirii unui copil pregătit să recite „Cățeluș cu părul creț”! Toată sala a devenit de o înaltă și gravă seriozitate realizând fenomenul – revelat de un jurat – că cele rostite erau de o actualitate stringentă și strigătoare la cer! Apoi au explodat aplauzele – dar după ieșirea din încremenitoarea uimire, iar mai apoi s-a întâmplat ceva de neuitat. Deasupra eroului, redevenit copil, a izbucnit ploaia de aur – supremă și rară apreciere și semn al superlativului la care sala a aplaudat plângând, la fel ca și mama micului erou, dar și principala formatoare a perfectei sale educații realizate. Nu se cuvine să trec peste replica lui profundă și intens expresivă: „Am făcut-o pe mama fericită!” Nu mă pot abține să nu mă mândresc cu faptul că aceasta, o tânără neasemuită, mi-a fost o studentă eminentă la cursurile de literatură română (cu precădere despre Eminescu!) ale unei facultăți cândva desfășurate la Botoșani, dar acum intrată, din păcate, în regretabilă uitare.
Toată această desfășurare povestită aici va să însemne că în ținutul celui mai sus pomenit n-a secat încă vlaga miracolelor și ne rămâne doar misiunea de-a ne ruga ca acest fenomenal copil-minune să străbată timpul său fără obstacole și să devină cel pe care aptitudinile prezente îl prevestesc, dar care, așa cum spune, să NU mai plece în alte zări, ci să rămână aici, marcând preajma prin virtuțile sale atât de necesare!
