De atâția ani tot scriu încercând să cuprind cumva în mreaja vorbelor misterul și semnificația adâncă a acestei hărăziri amețitoare de-a ne aduce darul zilelor noastre, călcând pe lava stinsă a unui miracol, acela de-a se fi întrupat aici un Om nesfârșit. Nu, nu e o greșeală scăpată din neglijență, de vreme ce atâția cărturari s-au perindat cu privirea înțelegerii lor în acești ani, deja foarte mulți, ai posterității, prin scrisul și faptele nedrept de scurtei sale vieți, încercând să afle adevărul adânc și atât de strălucitor al creației sale, dar și al izvodirii sale în acest corn al țării unde au mai apărut atâția oameni-miracol cu totul inexplicabil.
S-au adunat de-a lungul vremii, ilustre bărbi în prestigioase conclavuri, punând miraculosul fenomen pe seama apei purtătoare de secrete mirodenii, pe seama pământului mănos dospit din legende subpământene, ori a unghiului astral secret care face să cadă lumina ca în basme. Au vorbit până au obosit și toate cauzele au rămas posibile, probabile și, ca în orice poveste, misterioase. Doar el însuși a mai contribuit întrucâtva la adâncirea misterului, descriind nașterea pruncului fermecat în versuri izvodite, line și sugestive.
Apoi viața lui Eminescu a devenit ea însăși o poveste miraculoasă, dar și tristă și zguduitoare, pe care rânduri, rânduri de generații de români din țară, dar și din depărtările unde s-au călătorit aceștia, însă chiar și străini, care au aflat-o cu uimire, o tot povestesc cu neobosit elan. Iar aici, la Botoșani, de mulți ani ea se tot povestește, la fel, dar de fiecare dată încercând și reușind să fie totuși altfel, ba chiar reușind ca însemnătatea ei să gesteze Ziua Națională a Culturii noastre. Toate bune și frumoase, dar din păcate, lecția sa gravă și profundă pe care s-a străduit din răsputeri s-o transmită „neamului” său (cuvânt profund și apropriat sufletului său) tot n-a ajuns pe deplin la destinație. De pildă, exemplul său personal, al omului care a plecat în străinătate și a absorbit tot ce era valoare și apoi s-a întors acasă, în țara lui unde a creat maxim de valoare, n-a fost prea urmat de tinerii de azi care au luat fără întoarcere cale străinătății. La fel, atâtea din pledoariile lui în care își punea tot sufletul, ca, de pildă, prețuirea și păstrarea pământului strămoșesc, a fost chiar ignorată mult mai mult decât în alte țări unde pământul este păstrat cu sfințenie. Și câte, câte altele pe care nu vreau să le enumăr spre a nu transforma bucuria zilei de azi într-o lecție de dirigenție și tristețe!
Dar, totuși, este strigător la cer că norocul de-a ne fi fost dăruit nouă românilor, dar mai mult, nouă celor din acest oraș – o personalitate-miracol divin, să ne lase indiferenți, să nu devină un stimulent pentru concetățenii săi, nu doar un argument de orgoliu lăudăros atunci când se cere, este, cred, de-a dreptul un păcat! Dar un semn divin parcă tot a sosit! Să ne amintim de acel copil botoșănean miraculos, sublim, care nu numai că a conversat cu interlocutorul său, Virgil Ianțu, cu o politețe nobiliară, dar a și recitat cu patos și intonație, și fără greș un fragment eminescian, dintre cele zguduitoare, evident scris de poet cu toată strădania de-a stârni trezirea conștiinței naționale. Și poate că, iată, abia acum, când lumea de pe lume a ascultat și s-a înfiorat de harul și pledoaria eminesciană transmisă prin glasul unui copil-minune, pare a ajunge la noi intensa lui pledoarie. Căci e clar, iar și iar, că el a fost, desigur, un poet universal pe care cine-l citește, în original, sau în bune traduceri, îl admiră uimit, dar nu a fost numai atât! În, vai, atât de scurta lui viață a fost și un patriot, un luptător pentru binele și norocul neamului său, cuvânt pe care îl prețuia nespus. E chiar atât de greu să învățăm ceva din îndemnurile, dar și din exemplul vieții acestui om providențial, parcă trimis de Pronie ca să ne arate drumul?
Dar acum, în ziua sosirii sale pe lume, aici în orașul unde ne purtăm grijile zilelor, ca și bucuriile vieților noastre trecătoare, să ne amintim că dalele pietrelor pe care călcăm poartă poate urmele pașilor săi, iar văzduhul pe care-l respirăm mai reverberează poate, în auzurile fine, primul strigăt al pruncului fermecat, scufundat în cristelniță, spre taina botezului, de către părintele Stamate, în taina Bisericii Uspenia. Să urăm, deci, cu toții, în ziua de 15 ianuarie, la mulți ani! măriei sale, pruncul Mihai al eternității noastre!
