În anul care trece acum am învățat că practicile de guvernare meritocratică și transparentă nu pot fi implementate între Dunăre și Carpați și nici nu vor putea fi împământenite într-un viitor apropiat. Că nu au de unde să apară politicieni mai integri și că, dimpotrivă, calitatea umană și intelectuală a acestora scade cu fiecare ciclu electoral, în raport direct proporțional și relație de cauză-efect, cu scăderea standardelor în educație și morală.
A fost anul în care și bruma de încredere în instituțiile statului, care mai persista în câteva petece de societate, s-a topit definitiv. După atâtea arestări zgomotoase, televizate în direct, după atâtea developări publice ale metodelor de furat banii din buget de la nivel guvernamental și județean până la ultima comună, am aflat că în perioada pandemiei s-a furat pe rupte, cu aceleași metode și (aproape) aceeași oameni. Că, în ciuda câtorva procese răzlețe, nu a fost condamnat nimeni. Ba, mai mult, condamnații celebri au fost eliberați pe capete fără să li se fi luat vreun leu din averile ilicite imense.
A fost anul în care mult așteptatele reforme în justiție și învățământ au fost îngropate cu bună știință tocmai de cei care se angajaseră să redea cetățenilor demnitatea terfelită în toți anii din urmă. În frunte cu șeful statului, care și-a asumat ca principal proiect al mandatelor sale să reformeze educația. A sfârșit prin a strica și ceea ce era cât de cât bun. Reforma justiției a eșuat lamentabil, cu promulgarea unui pachet de legi mai prost decât precedentul, din punct de vedere al justițiabililor.
A fost anul care a consolidat prăbușirea culturală. Limbajul vulgar a devenit normă de comunicare, orice încercare timidă de a corecta greșeli de exprimare sau scriere îl califică imediat pe cel care face observația drept „grammar-nazi”; prin filarmonici bate vântul; teatrele au trecut pe stilul bulevardier; muzica ușoară s-a manelizat integral, aproape toate cântecele sunt fie infantile fie sufocate de melisme și pasaje instrumentale de inspirație turcă sau indiană; revistele literare nu se mai vând la chioșcuri, umorul de bună calitate (cel cu referințe culturale) a dispărut cu desăvârșire.
Alte reforme, cele politice, cele din administrație sau cea a sistemului electoral au fost abandonate complet, ca și cum nici nu ar fi pomenit cineva de ele în campaniile electorale. În schimb, coaliția promovată de președintele Iohannis a reușit să compromită în bună parte și presa, „cumpărând” cu bani de la buget cele mai mari trusturi. Acum și cele mai intransigente instituții de presă sunt suspectate de a se fi vândut iar rezultatul este că până și anchetele serioase, cu dovezi clare și imbatabile, și-au pierdut în mare măsură credibilitatea.
A fost și anul în care am aflat, cu stupoare – fiindcă ne credeam pe un drum european ireversibil, că printre noi sunt nu câteva cozi de topor ci puhoaie de oameni cu mintea pervertită de manipulări grosolane. Că propaganda rusă și cea anti-europeană sunt mult mai puternice decât erau estimate de amatorii care se închipuie a fi analiști și că acestea au creat o masă critică, semnificativă electoral, care ne poate întoarce oricând din drum.
Una peste alta, anul ăsta a avut totuși și ceva bun: ne-am despărțit de iluziile care ne-au făcut atâta rău, cele care ne-au îndemnat să credem la sfârșitul fiecăruia dintre cei 32 de ani precedenți că următorul va fi mai bun. Am învățat să nu mai spunem „mai rău de atât nu se poate”. Anul care tocmai se termină ne-a arătat că ba da, se poate. Pentru cei mai în vârstă toate cele de mai sus contează foarte puțin, sau deloc, dar pentru cei tineri, care plonjează plini de încredere într-o lume ale cărei resorturi nu le înțeleg, riscul de a eșua în frustrare și depresie crește exponențial cu numărul și frumusețea iluziilor pe care și le creează.
