S-au împlinit treizeci și trei de ani de la acel Decembrie însângerat, ocazie numai bună pentru politicieni să ne arate cât sunt de patrioți și, desigur, câtă recunoștință le poartă celor care, prin sacrificiul lor, ne-au oferit libertatea atât de jinduită. Evident, nu e decât un nou exercițiu de ipocrizie și goana după imagine; nu de alta, dar o să vină și alegerile și e bine să ai cu ce te lăuda. Patriotismul înseamnă, printre altele, să fii cinstit, să-ți faci treaba pentru care ești plătit și să nu te aștepți (sau să pretinzi comisioane). Iar recunoștința față de victimele pretinsei revoluții presupune ca ucigașii și cei care i-au coordonat să plătească pentru faptele lor. La trei decenii și mai bine dosarul Revoluției bate pasul pe loc. Iliescu a fost inculpat o perioadă, dar s-a revenit, că nu face să deranjezi pe cel datorită căruia comuniștii de rang secund au ajuns să pună bazele capitalismului. Până nu se va face dreptate morților din Decembrie politicienii nu au dreptul să le întineze memoria. Pentru că Iliescu e ținut în spate de clasa politică, nu rezistă cu de la sine putere.
Din păcate, pentru politicienii noștri mai important decât dreptatea e actul de ipocrizie. Președintele Iohannis, prin mâna postacului de serviciu, a transmis un mesaj anost, în care cică spune că „sângele vărsat și viețile jertfite nu pot fi date uitării”. Cred și eu… Dacă nu era lovitura de stat Iohannis dădea și acum meditații, dar nu putea să cumpere nicio casă, pentru că pe atunci acumularea de imobiliare era ilegală. Habar nu avea să țină în mână o crosă de golf; nu de alta, dar comuniștii erau de părere că acest sport nu e pentru toată lumea, ci doar pentru capitaliștii specialiști în supt sângele poporului. Dacă, într-adevăr, le-ar aprecia sacrificiul, ar lăsa justiția să-și facă treaba, însă pentru interesul lui meschin individul a bătut palma cu cine trebuie, astfel că ucigașii pot dormi liniștiți. Pentru ceea ce au făcut încasează pensii speciale în timp ce familiile victimelor au avut parte de compensații mizerabile.
Alina Gorghiu, interimară la șefia Senatului, i-a îndemnat pe timișoreni să uite traumele revoluției, amenințându-i pe români că 2023 va fi un an foarte dificil. Bănuiesc că știe mai multe decât noi de-și dă cu presupusul. De regulă politicienii ne promit un viitor mai luminos. Mâine veți trăi mai bine, nu astăzi. Dar, dacă nu pot face mai mult, aleșii ne garantează un 2023 nenorocit după care va urma ceva mai bine în 2024, când vor umbla cu limba scoasă de-un cot să fie votați cu neamul lor cu tot.
Să uităm? Să uităm traumele revoluției? Și ce anume urmează să mai uităm? Să uităm că după treizeci și de ani nu există vinovați pentru morții de la Timișoara și din țară? Să uităm că dosarul Revoluției a fost deschis la presiune internațională, că dacă era după ai noștri totul se rezuma la „morți accidentale, pe fondul emoției colective”, așa cum suna una dintre justificările închiderii unui dosar ce trebuia de multă vreme rezolvat. Să uităm că PNL a bătut palma cu PSD și nu doar o singură dată, atât oficial cât și neoficial? Să uităm că nemernicii ne-au furat libertatea obținută la preț de sânge? Să uităm mineriadele și pe cei care le-au pus la cale? Să-i uităm pe cei mai buni și vizionari dintre români, care au protestat contra lui Iliescu și au avut parte de o soartă mai rea ca a lui Ceaușescu? Să uităm momentul în care nevolnicul de Constantinescu a lăsat cale liberă revenirii lui Iliescu refuzând să candideze? Zilele acestea Milică Geologul a revenit pe la televiziuni cu povești din care trebuie să înțelegem că, prin sacrificiul personal, a asigurat pacea în zonă, altfel gașca lui Iliescu nu lăsa avioanele NATO să survoleze spațiul aerian românesc.
Multe sunt lucrurile pe care politicienii le doresc uitate; asta ar fi șansa lor să o reia imaculați de la capăt peste un an și ceva. Însă nu, nu trebuie să uităm. Dacă uităm, ajungem acolo de unde am plecat, poate chiar mai rău. Deja se întâmplă…
