La treizeci și trei de ani distanță de Decembrie ‘89 numărul celor care cred că atunci a fost Revoluție tinde spre zero. Din păcate, nu același lucru se poate spune despre cei care regretă acele vremuri, iar partea cu adevărat proastă e că în rândurile nostalgicilor se înrolează persoane care nici măcar nu erau născute atunci când Iliescu și-a bătut joc de speranțele unui popor întreg.
Acum ceva vreme un individ care de-abia a căpătat dreptul de vot a încercat să mă convingă că pe vremea Împușcatului era mult mai bine decât astăzi. I-am atras atenția că, spre deosebire de el, subsemnatul chiar a trăit vremurile respective și pot spune că numai bune nu erau. Cozile interminabile la produse alimentare de bază ce nu puteau fi cumpărate decât pe bază de cartelă. Întuneric, deoarece la ceas de seară se întrerupea alimentarea cu energie electrică pentru că nevoile industriei. Frig în case și în suflete, îndoctrinare în școală și societate și, mai ales, teama de a spune ceea ce gândești, teama de a nu scăpa o vorbă ce putea fi interpretată de un securist mai zelos pentru care dorința de a fi remarcat prețuia mai mult decât viața unui om.
Am încercat să-i explic câte ceva. Zadarnic. Și dacă vorbeam unui perete aveam mai multe șanse să fiu înțeles. Băiețașul o ținea una și bună, că atunci a fost mai bine, eu sunt de vină că n-am apreciat. Pe vremea aceea aveam industrie, toată lumea avea loc de muncă și salariu și toți erau mulțumiți. Bine, dar tu lucrezi? Nu, că nu găsesc…
Paradoxal, nu? Angajatorii se plâng că nu găsesc mână de lucru și în unele cazuri oferă salarii foarte consistente, dar fără rezultat. În acest timp tinerii nostalgici freacă menta și regretă ceea ce n-au trăit.
Desigur, există situații în care nostalgia nu se bazează pe memorie scurtă; sunt destui care chiar au dus-o bine pe atunci. Vânzătoarele care făceau averi vânzând la suprapreț ceea ce doseau sub tejghea (apropo, în primele reclame post-decembriste tot ceea ce era „recomandat” de specialiști era scos de sub tejghea). Șoferii care încasau bani de la călători fără să elibereze bilete. Măcelarii care vindeau la prețuri astronomice fleicile șutite din abator. Meșterii care-ți renovau casa cu materiale furate de pe șantier. Milițienii și medicii specialiști în șpagă nu se regăsesc aici deoarece n-au fost afectați de așa-zisa schimbare de regim, ba dimpotrivă. Și lista ar putea continua mult și bine.
Din păcate, încet dar sigur acele vremuri revin, însă asta nu-i bucură pe nostalgici. În case este frig pentru că prea puțini își pot permite să plătească factura la energie termică. În Europa se vorbește de Blackout doar la nivel de conspirație, noi deja ne scufundăm în întuneric din cauza guvernanților incapabili să gestioneze o criză pe care tot ei au generat-o. Bătrânii stau pe întuneric de frică să nu consume mai mult decât își pot permite să plătească. Pentru cei mai mulți până și întunericul e foarte scump. Pe timpuri alimentele erau cartelate, acum nu-ți permiți să cumperi deoarece prețurile sunt inaccesibile.
Despre dezastrul din educație și sănătate nu mai are rost să comentez. Drumuri nu avem, așa cum nu avem școli sau spitale. Nici măcar popor nu mai avem; se fuge din România mai rău decât din Ucraina. Și asta e de neînțeles. Cu un popor așa de nostalgic, care plânge după Marele Cârmaci, de ce toți aleg să fugă spre vest și nu spre est? Și asta tocmai acum, când vremurile după care plâng se întorc triumfal… Vi se pare că e rău acum? Gândiți-vă că e loc și de mai rău, adică așa cum era pe vremurile după care plângeți. Ar trebui să fie prilej de mare bucurie, dar se pare că nostalgia e dificil de mulțumit.
