Mulți se întreabă, și pe bună dreptate, de ce – după atîția ani de la căderea comunismului, practic o generație – noi nu am reușit să schimbăm mare lucru în mentalul colectiv, în cutumele sociale și în căile devenirii. Chiar dacă am dobândit libertate de exprimare și de mișcare, dreptul la inițiativa privată și chiar această hidoasă metodă de a achiziționa certificate școlare nemeritate pe repede înainte, vechile racile, respectiv traficul de influență, nepotismul, corupția mică și mare, în loc să dispară sau măcar să se atenueze, au devenit noile reguli de ierarhizare, de acces la resurse și recompense.
Explicația a devenit banală: pentru că statul român – în instituțiile căruia fenomenul este vizibil – a devenit o caracatiță leneșă, dar hrăpăreață. Statul înseamnă milioanele sale de angajați și de atârnători, al căror unic scop este să-și păstreze și perpetueze privilegiile. Când o masă de oameni trăiește bine într-un sistem pe care îl și gestionează, șansa ca acel sistem să fie schimbat este egală cu zero. Sunt cam un milion și jumătate de oameni care lucrează în sistemul bugetar. Dacă acestora îi adăugăm pe membrii familiilor lor, pe cei care lucrează în companiile cu capital de stat și pe cei din companiile private care trăiesc exclusiv pe seama contractelor de stat ajungem la o treime din populația țării.
Undeva între 30 și 40% din societatea românească depinde total de stat. Nu îi luăm în calcul pe pensionari, fiindcă și între ei este aceeași segregare: suma ajutoarelor pentru pensionarii obișnuiți va fi, anul viitor, mai mică decât suma alocată pentru pensiile speciale. Angajații statului trăiesc bine pe seama acestui sistem, croit de ei pentru ei. Orice reformă, cât de mică, este pentru ei un pericol, ar însemna eliminarea incompetenților din sistem, muncă mai multă, responsabilitate, salarizare pe merit și dispariția cârligelor care-i țin agățați acolo.
Toți oamenii ăștia se vor opune întotdeauna reformelor. Ei sunt cei care vor vota întotdeauna partidele favorabile păstrării acestui statut. De aceea am ajuns să constatăm dezamăgiți că PNL este egal cu PSD, UDMR și toți ceilalți care au fost mai mult sau mai puțin la guvernare. Odată ajuns la putere, chiar și numai pentru câteva luni, grija oricărui partid este să-și plaseze oamenii în sistem. Cât mai mulți, cât mai repede și în poziții cât mai favorabile. Și după aceea, cetățenii simpli așteaptă ca ei, cei proaspăt numiți, alături de cei mai vechi, să schimbe sistemul? E ridicol.
Nici aparatul justițiar nu poate îndrepta starea aceasta. Și în interiorul său s-a creat un sistem de represiune care elimină rapid pe oricine se împotrivește comandamentelor politice ale vremii. Recent, gruparea judecătorilor așa zis conservatori din Consiliul Superior al Magistraturii a decis excluderea din profesie a două colege de la Curtea de Apel București, Daniela Panioglu și Alina Guluțanu. Cele două, în schimb, vorbesc despre un „grup de criminalitate organizată din interiorul justiției”, despre care spun că pune în pericol siguranța națională. Deși ar trebui să fiu respectuos și încrezător în instituțiile statului, un ceva anume, creat de realitatea înconjurătoare și care contrazice toate comunicările de pe canalele oficiale, mă face să cred că cele două judecătoare excluse au dreptate.
Cu un președinte lamentabil, care a promulgat grăbit un pachet legislativ privind justiția criticat aspru din toate părțile, care a tolerat neputincios amnistierea abominabilă a tuturor marilor corupți, care în chestiunea Schengen s-a comportat de parcă ar fi fost reprezentantul Austriei și nu al României, cu un aparat politico-administrativ înțelenit în privilegii și care și-a dezvoltat o uimitoare capacitate de conservare și auto-reproducere, speranțele pentru un viitor mai bun, măcar cel imediat, sunt nule. Și, deocamdată, nici nu se întrevede vreo luminiță.
