Recenta năzbâtie a lui Ilie Năstase consemnată de către polițiștii de la rutieră în procesul verbal încheiat se referă la alcoolemia indicată de către aparatul etilotest, și anume 0,22 la mie după unele publicații sau până în 0,40 la mie, după altele. Lăsând la o parte faptul că limita alcoolemiei stabilită prin lege în România este mai mică decât în țări cu mult mai puține evenimente rutiere nedorite decât la noi (Germania, Franța, Danemarca, Finlanda, Croația, toate au ca limită maximă valoarea de 0,5 la mie!) și privind așa, cu coada ochiului către cele 0,022 sau 0,040 procente „bifate” de către fostul mare tenismen, trag concluzia că suntem o națiune de cârcotași și clevetitori. În niciun caz nu am de gând să-i iau apărarea lui Năstase în rândurile următoare, ci încerc să înțeleg de ce nația asta a noastră sare ca vulturul pe stârv atunci când cineva mai de soi este la ananghie. Faptul că Ilie Năstase este recidivist în ceea ce privește condusul unui autoturism sub influența băuturilor alcoolice nu reprezintă altceva decât una din laturile comportamentului nărăvaș și deplasat din viața sa publică. Spun asta întrucât oriunde și orice ar face Ilie, el nu poate fi privit ca o persoană privată, ci ca una publică, aspect pe care fostul tenismen îl știe foarte bine. Tocmai de aceea tot ce face și vorbește el depășește cu mult sfera cotidianului și a normalului, jurnaliștii publicațiilor de scandal fiind mai tot timpul pe urmele lui. Poate așa o fi și pe alte meleaguri, cert este că publicațiile de scandal nu țin cont nici de valoarea și nici de realizările subiecților, ba din contră, cu cât personajul luat în vizor este mai proeminent și mai vizibil, cu atât mai abitir sunt scanate acțiunile lui, fie ele publice sau private. Deosebirea în ceea ce privește aceste subiecte de impact constă în faptul că la noi absolut toată mass media se apleacă asupra acestor picanterii sau anomalii, pe când în țările civilizate relatările de acest gen sunt apanajul exclusiv al publicațiilor de scandal. Repet, nu mă erijez în avocatul lui Năstase, dar consider că este cumva nedrept modul în care este tratat de către opinia publică cel care în urmă cu jumătate de secol era adulat și iubit ca un zeu. Spun asta pentru că dacă Ilie nu era cel mai bun tenismen al lumii, știrea de zilele trecute potrivit căreia un cetățean numit Năstase a fost depistat conducând sub influența băuturilor alcoolice nu ar fi adunat nici măcar zece accesări, și acelea provenind din familia sau cercul de prieteni al jurnalistului care semna articolul. A pretinde perfecțiune de la marile personalități este, clar, o utopie, nimeni, absolut nimeni de pe planeta asta nereușind să tindă spre un asemenea ideal. Din acest simplu dar profund motiv, corect ar fi ca orice somitate să fie privită și judecată dintr-o altă perspectivă. Altfel, riscăm să cădem în greșeală prin negarea unor adevăruri de necontestat. Ce ar însemna să apreciem opera marelui Mihail Sadoveanu doar prin prisma faptului că Ceahlăul literaturii române s-a dovedit a fi un oportunist notoriu în ceea ce privește relația cu rusnacii, fiind colaboraționistul ordinar care a scris „Mitrea Cocor” sau ne-a aburit în 1945 într-o conferință ținută în Sala Dalles că „Lumina vine de la răsărit”? „Neamul Șoimăreștilor”, „Frații Jderi”, „Baltagul”, „Nicoară Potcoavă”, „Dumbrava minunată” ar trebui eliminate din literatura română, ar trebui uitate? Categoric nu, întrucât paguba ar fi uriașă. La fel și cu Adrian Păunescu. Volumele lui de versuri nu pot fi trecute cu vederea pentru simplul și omenescul fapt că profilul, caracterul autorului au lăsat mult de dorit în existența sa cotidiană. Apoi, în aceeași paradigmă expusă mai sus, dacă cei doi titani pomeniți nu ar fi avut în spate o asemenea operă și am fi aflat doar că cetățenii Sadoveanu și Păunescu sunt lipsiți de caracter, nu cred că ar fi interesat prea multă lume deviațiile lor de comportament. Așadar, românii au aflat mai întâi despre performanțele lor și de-abia după aceea s-a produs focalizarea opiniei publice și pe alte laturi ale vieților lor. Laturi care, firește au și minusuri, pentru că oameni sunt și ei, oricât de celebri, de valoroși și de apreciați ar fi. Cam așa stau lucrurile și cu Ilie Năstase. Fără el, tenisul mondial ar fi fost mult mai sărac, iar noi românii am fi fost văduviți de una dintre puținele bucurii ale „iepocii de aur”. Faptul că Ilie o ia uneori pe arătură dovedindu-se a fi un troglodit și un bădăran de prim rang nu înseamnă că trebuie executat, tăiat în bucăți și dat la corbii care se hrănesc din mizeriile emanate prin media noastră cea de toate zilele. Dacă a greșit, să plătească la fel ca orice cetățean al patriei, dar să nu se depășească limitele în ceea ce privește „tocarea” lui prin jurnale și pe micul ecran. Acel mic ecran care ne atrăgea ca un magnet în anii 70, atunci când Nasty, copilul rebel din Bucureștii României le scotea tenisul din cap aristocraților englezi, australieni sau americani, adică tocmai lor, tătucilor sportului alb. Ca o concluzie finală, în cazul incidentului despre care am scris în aceste rânduri nu trebuie firește nici batista pe țambal, dar nici acest linșaj mediatic aplicat unui fost mare campion al României și al lumii. Noi întotdeauna am interacționat cu sportivul și nu cu omul Ilie Năstase, sportivul fiind cu adevărat sublim. Cât despre om, asta e!