Veștile despărțirilor de creatori autentici ai acestui Nord hărăzit marii arte se precipită cumplit de năucitor! De astă dată cel „ales” de necruțătoarea Moira, cea iubitoare de artă, este pictorul Aurelian Antal de la Dorohoi, un om special, diamantin, mereu proaspăt și strălucitor în toate manifestările sale. Dar ca să luminez miracolul existenței sale, îmi voi aminti de o expoziţie ce a făcut parte din concertul omagial polifonic din Luna Teiului Eminescian.
Ea s-a numit „În căutarea sinelui”, semnată de maestrul Aurelian Antal. Nu i-am zis „pictorul”, căci el nu era doar atât, viaţa lui a fost un amalgam de întâmplări ziditoare de frumos şi de căutări ale rosturilor profunde ale misterului fiinţării, ale datoriei de-a plăti hărăzirea talentului în fel şi chip. Căci chiar aşa s-a şi petrecut diacronia sa personală, îndeplinind diferite munci, toate experienţe de îmbogăţire spirituală, modelând porţelanuri cu aer imperial, sculptând frumosul formelor memorabile, precum chipul neuitatului Grigore Vieru, hălăduind prin cele depărtări franţuzeşti şi alte zări europene pe unde arta lui a trezit subţiri suspine de uimire, dar şi multe şi preţioase forme de premiere a valorii sale.
Pornind din zarea obârşiilor ardelene, uimind și cele înalte străinătăţi cu preţioase ecouri artistice, viaţa lui s-a răsucit în aşa fel încât și-a rostuit dăinuirea în nordul ţinutului botoşănean, la Dorohoi, unde a dus, alături de doamna sa şi sufletul său pereche, o viaţă discretă din exterior, dar extraordinar de bogată în neîncetatele sale căutări şi dobândiri creative. Acestea, care nu se referă doar la temele şi subiectele de nemurit în artă, ci şi la mijloacele tehnice de-a face acest lucru, mijloace pe care le scotea din sfera tehnică şi le aducea în panelul creaţiei alchimice.
Căci eu aşa-l vedeam pe meşterul Aurelian, cel cu chipul uşor straniu şi multi-sugestiv: mi-l imaginam a fi unul dintre misterioşii alchimişti ai Evului de Mijloc, cei care căutau să transforme plumbul în aur şi, cine ştie, poate chiar reuşeau. Nimeni nu ştia cu ce culori picta Antal, dar vedea cum cromatica sa apărea mult mai cuprinzătoare decât obişnuita paletă a culorilor cunoscute.
La el se amesteca ascuţişul dulce al auriului cu unda celestă a nuanţelor de cobalt albastru, cu luciri de sidef şi tot aşa, la infinit. Iar în încastrarea acestor recipiente se ascundeau straturi de sens adânc, aşterneri miraculoasele de cunoaştere pe care mai întâi n-o bănuiai, apoi o recunoşteai uimit şi legitim, mai ales după ce o povestea el. Căci miracolul său nu era doar atât ci, după ce că scria poeme din cel mai profund lirism, eseuri şi amintiri demne de subliniat şi de ţinut minte, el mai făcea una nefăcută. Îşi era propriul său critic de artă.
Deoarece la expoziţiile lui nu era nevoie să vină prea-înaltul desluşitor al sensurilor ascunse între linii şi umbre, ci el însuşi ştia şi spunea cui îi urmărea în tăcere uimită, sofisticate, dar totuşi foarte limpezi eseuri despre fiecare dintre tablourile în care scoica primordială îşi lucea perlele, în care zburătoare măiestre străbateau abisul, în care semnul christic al Peştelui, dimpreună cu o întreagă cabalistică misterioasă îşi expuneau adânci sensuri filozofice. Aşa încât pictura lui este poate una dintre cele mai apropiate de astralul eminescian, iar vernisarea sa de iunie era mai mult decât binevenită.
De acest minunat alchimist al culorilor și sensurilor înalte iată că ne despărțim în irizările primei zăpezi care poate a venit tocmai ca să acompanieze solemn și imperial, pur cromatic, plecarea sa spre raiul marilor creatori ai miraculoaselor culori. Ne vei lipsi adânc, neasemuite creator de frumos și mister!
