Deși calitatea educației e tot mai deplorabilă, se pare că dorința de instruire a românului e încă la cote înalte, mai ales când vine vorba despre studii cu pretenții. Deloc surprinzător, setea de cunoaștere e cumplită în mediul politic. E plin sistemul bugetar clientelar de indivizi care fac și șapte doctorate odată, studii post-doctorale fără număr și ce le mai trebuie să-și justifice sinecurile pe care statul le împarte cu dărnicie tocmai celor care n-ar trebui să le încredințeze nici măcar misiunea de a manevra clanța unei uși. Și asta pentru că nici măcar la atât nu-i duce mintea. Însă puținătatea mintală nu e piedică împotriva parvenirii, cât timp politicul este cel care netezește căile. Și căile devin și mai netede dacă doritorul de ascensiune poate prezenta diplome cu pretenții.
Și așa cum funcția creează organul, universitățile s-au repezit să pună în funcțiune mașinile de ștanțat diplome de licență și doctorat. Deloc surprinzător, cele mai importante fabrici de doctori au legătură cu instituțiile de forță. Și e de presupus că cine trece pe acolo nu uită de unde a băut apă și știe să fie recunoscător, mai ales că e șantajabil până în măduva oaselor și mai departe.
Ar fi de râs, dar e mai degrabă de plâns, pentru că cireașa de pe tort a inflației de doctori e faptul că tezele acestora sunt inaccesibile publicului larg. Nici chiar un public restrâns nu are acces la aceste „nestemate” de gândire și învățătură la nivel superior.
Doctoratul și teza aferentă presupun ceva util pentru societate, o cercetare care trebuie să aducă ceva nou, eventual să exploreze tărâmuri ignorate. Practic, un plus pentru toată lumea. Din cauza asta posesorii diplomelor de doctorat au acces la funcții superioare și la salariul de bază se acordă sporul de doctorat care nu e de ici, de colo. Mulți fac rost de doctorat doar pentru sporul salarial.
Însă toate avantajele pe care cercetarea la nivel doctoral ar trebui să le aducă societății sunt anulate de secretizarea tezelor. În mod firesc, o teză de doctorat ar trebui să fie publicată și distribuită în librării, accesibilă oricui vrea să se adape din știința doctorală. La noi, ca la nimeni, lucrările de doctorat sunt puse sub lacăt și accesul la așa ceva e imposibil pentru omul de rând. Cu câteva zile înainte să demisioneze pentru a crea paravanul mediatic menit să-l protejeze pe Iohannis în afacerea cu BMW-uri, Sorin Cîmpeanu a anuțat că tezele de doctorat ar putea fi secretizate, urmând ca presa să nu poată avea acces la așa ceva decât pe baza unor „motive bine întemeiate”. Și pentru a reduce din speculații, Câmpeanu s-a grăbit să precizeze că propunerea a venit din partea universităților din București. Cu alte cuvinte, nu din sfera politicului…
Manevra e de noaptea minții, dar n-ar trebui să ne mire. Motivele pentru care politicienii doresc ca lucrările cu ajutorul cărora și-au câștigat titlul de doctor să fie îngropate în colbul depozitelor sunt evidente, atât de evidente că strălucesc și în noapte mai ceva ca farurile la malul mării. Pentru că doctorii din politică nu-și pot justifica adesea prin cunoștințe și abilități nici măcar diplomele de bacalaureat, în unele cazuri obținute pe la patruzeci de ani. Plagiatul nu e excepție, e regulă, și nici măcar nu vorbim de plagiatul „doctorilor”, ci de al unor colaboratori care au căpătat un blid de linte. Și pentru cât au căpătat, atât au muncit. Cât dai, atâta face, niciun sfanț în plus. O veritabilă infracțiune, care n-are nici în clin, nici în mânecă cu ghostwriting-ul.
Interesant e că propunerea de secretizare a venit după ce chiriașul de la Cotroceni a găsit de cuviință să pozeze în apărător al eticii și a declarat plagiatul drept un fenomen toxic. Iohannis, eticul…
Mai nou, cei de la UBB au declarat că teza lui Lucian Bode e în regulă. Asta după ce cei de la USR au reușit să demonstreze că individul care i-a făcut lucrarea a dat cu Ciucă-Ponta din Wikipedia. Noaptea minții? Puțin spus, e România (ne)educată. Nici vorbă de nestemate ascunse în gunoi, ci de gunoaie între gunoaie…
