Orice comunitate omenească simte, măcar din când în când, nevoia unei infuzii de cultură, precum un organism uman care se revigorează energic sub acțiunea unui aport medicamentos de mare eficiență. Acest gând m-a străbătut cu puterea adevărului în fața marelui spectacol prezentat de către instituțiile de cultură din Botoșani, coordonate energic de către noul director al Filarmonicii botoșănene, Mirel Manea – căruia îi urez bun venit, cu speranța-convingere că harul său nedomolit și experiența sa artistică vor gesta încă multe roade strălucitoare.
Această experiență și inspirație creatoare s-au manifestat acum în primul rând, prin materializarea inspirată a dezideratului imperativ al utilizării oportunităților oferite de Centrul vechi al orașului, acela care, odinioară, mustea de popularitate și agitație mondenă. Apoi prin modalitatea de-a realiza acest proiect la care desigur că au contribuit mai mulți colaboratori din instituțiile implicate, dintre cei dedați cu cerințele regizorale și scenografice ale anilor lor de activitate prodigioasă. A urmat apoi într-o ordine crescătoare, prestația luminilor devenite adevărate personaje expresive și participante la distribuție, tinerii costumați adecvat și atrăgător. Ei, și apoi, în poziția de top, urmează distribuția! Nec plus ultra ar fi zis latinii – cei atât de amatori de ”panem et circensis”!
Numai că, de astă dată, această sintagmă nu conține nici un dram de ironie, ci doar afirmativul superlativ! Puține nume, dar de nivelul elitei superioare și netăgăduite. Paula Seling, Marcel Pavel,Vlad Miriță, Iordache Basalic, glasuri izvodite de mama-natură, însă exersate cu minuție și pricepere de către fericiții posesori, chiar până la autodepășire, încât atributele nu pot fi distribuite individual, ci doar colectiv. Iar în cazul tenorilor, chiar la propriu, căci nu o dată coordonarea glasurilor lor amintea imperativ de fenomenul celebru al celor ”trei tenori”. Iar Paula Seling, deși atât de cunoscută și de familiară, a distribuit o asemenea lungime a scalei vocale încât, dacă închideai ochii, ți se părea că o auzi pe Yma Sumac. Firește nici un concert nu performează fără orchestră, aceasta de acum e aceea ce poartă cu onoare numele lui ”George Enescu”, fiind dirijată de maestrul Andrei Tudor.
Ei, și când publicul ajunsese la stadiul de acomodare cu treptele succesului, a aparut Diva, care nu e feminină de astă dată, dar creația sa este, și e celebră pe tot rotundul pământului și e atât de melodioasă, de profundă, de armonioasă, de celestă, încât a obligat zgârcitul clasament al UNESCO să decidă că valsul său Gingașa și tandra mea fiară semnat de Eugen Doga merită să fie considerată a patra capodoperă muzicală a secolului 20. Această persoană a fost cu noi aici în acea seară, ba a și demonstrat concret că statutul său de octogenar nu-l împiedică deloc să performeze firesc în fața publicului, glăsuind și cântând la pian ca întotdeauna.
Aici e cazul să adâncesc referința cu amintirea colaborării cu domnia sa și în cadrul unui alt spectacol, realizat atunci de maestra Liliana Bobu tot la Botoșani, dar și pe scena Teatrului Național din Iași, în care am avut marea onoare de a-i prezenta activitatea și cărțile scrise cu o naturalețe admirabilă, deși el povestește singur că până la 4 ani nu știa să vorbească românește. Mai este de amintit de faptul că în această deplasare a venit însoțit de grațioasa sa doamnă, Natalia, cea căreia i-am putut admira tactul și eleganța și acasă la ei, în cadrul Salonului său muzical. Dar de astă dată, maestrul a ținut să menționeze în fața publicului – care a aplaudat frenetic – o altă aniversare importantă în viața sa, aceea a 60 de ani de la căsătoria cu doamna sa.
La reușita acestui regal artistic a contribuit indiscutabil și publicul care a umplut la refuz toată piața veche a orașului, realizând astfel dezideratul cronic de a conferi din nou animația și statutul cultural al acestui areal. Dar nu numai atât, ci și prin sincronizarea perfectă cu intențiile scenei, prin răspunsul crescătoriu și corezonant al reacției prin care s-a dovedit și altceva, neprogramat special, faptul că acest oraș are un public familiarizat cu scena, cu muzica, cu cerințele conduitei de spectator al unei oferte de top artistic. Acest din urmă aspect m-a făcut să-mi amintesc, pe de o parte de anii în care ne străduiam să onorăm acest ecou la spectacolele pe care teatrul nostru le oferea publicului, dar pe de altă parte, îmi aminteam și de lunga tradiție a acestui oraș de a educa publicul prin calitatea spectacolelor prezentate încă din vremea tinereții lui Eminescu, așa cum a demonstrat istoricul teatral Ștefan Cervatiuc.
În totului-tot acest eveniment care a reușit să concureze cu brio celebrele spectacole europene în aer liber, dar care ne-a transportat și în vremurile de glorie teatrală și muzicală de altădată ale acestui oraș. Alese mulțumiri tuturor pentru acest succes incontestabil ce ambiționează a fi doar un început al unei tradiții!
