Sincer, după ce numitul Marcel Ciolacu l-a făcut pe Ciucă „tiriplici” (nu direct, dar aluzia a fost foarte clară) m-am apucat să scotocesc prin DEX. Și am aflat că înseamnă persoană lipsită de importanță. Cu toate că m-am simțit depășit la faza asta, n-am încercat vreun sentiment de invidie pentru abilitățile lingvistice din dotarea individului. Faptul că Ciolacu face apel la cuvinte ciudate și puțin utilizate nu denotă vreun înalt nivel de pregătire, ci mai degrabă legătura acestuia cu lumea și limbajul mahalalei. Doar în mahalalele sordide găsești indivizi capabili să identifice toți termenii necesari pentru a-ți arăta disprețul față de altcineva. Iar desconsiderarea este invers proporțională cu nivelul de educație al disprețuitorului, care nu va face vreun secret din lipsa școlarizării, ba dimpotrivă, va face mare caz de asta, mai ales dacă a reușit să parvină material. Iar dacă-i mai iese și faza cu parvenirea politică (aia care merge mână în mână cu pricopseala) nu-i mai ajungi la nas nici cu prăjina.
După ce m-am lămurit cum stă treaba cu tiriplicii – și, din anumite puncte de vedere, m-am și simțit ca unul, că la nivelul ăsta ne-au adus Ciolacii și găștile lor – gândul m-a dus mai întâi la celebrul personaj caragialesc Cațavencu. Atât de bine creionat, încât prea puțini dintre cei ce se laudă că au citit opera lui Caragiale îi cunosc și prenumele. Cațavencu, acel vulpoi al politicii mioritice. Nu contează perioada istorică; tot timpul a fost la fel. De Cațavenci n-am dus niciodată lipsă, cu oamenii de caracter a fost mai greu. Cațavencu, acest individ avid de parvenire, dar care știe să se orienteze astfel încât să-i fie bine. N-a pus mâna pe gâsca de aur? Îi ajung și ouăle.
Și m-am mai gândit și la Farfuridi, poate mult mai Ciolac decât Cațavencu. Prestația personajului este marcată de două momente cheie. Pe de o parte avem discursul patetic, dezlânat și plin de contradicții, demn de prestațiile Vioricăi Dăncilă. „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!” De cealaltă parte avem replica dată la înțepătura post-discurs venită din partea stimabilului Cațavencu. „Ia scuteşte-mă cu mofturile d-tale! Onest d-ta? Pe de o parte «Răcnetul Carpaţilor», pe de altă parte chiverniseala confraţilor; pe de o parte opoziţie la toartă, pe de altă parte teşcherea la buzunar!… Urlă târgul, domnule…”
Foarte coerent, mai ales dacă ne raportăm la discurs. Odată ce discuția a fost adusă la nivelul mahalalei, ideile și exprimarea au căpătat o fluență remarcabilă. Asta pentru că, în esență, e vorba de clevetitori lipsiți de scrupule. În mahala se simt cel mai bine, îi știu limbajul și tot ce le mai trebuie. Ciolacu s-a adresat mahalagiilor, nu oamenilor cu o cultură mai înaltă decât a lui. Trist e că, deși educația oficială e la nivel înalt, cultura individului e mai jos de genunchiul broaștei; abia gâdilă călcâiul acesteia. Dramatic e că mulți dintre trăitorii pe aceste meleaguri stau și mai rău.
Ciolacu… Dacă privim în CV-ul personajului, mai Caragiale de atât nu se poate. Șomer până aproape de patruzeci de ani, dar cu un parcurs politic de-a dreptul exploziv. E greu să te întrebi dacă nu cumva a ajuns unde a ajuns după ce a găsit scrisorica potrivită, eventual înainte de a fi pierdută. Caragiale nu a murit și nici nu a fost genial. A privit în jur, a avut ce vedea și de aici s-au născut personaje atât de reprezentative pentru România. O Românie care l-a respins, silindu-l să aleagă calea exilului voluntar. Exil voluntar, dar, totuși exil. Azi e „prețuit” deoarece puternicii zilei se străduiesc să ne demonstreze că, de fapt, personajele lui sunt rodul imaginației autorului și nu radiografia necosmetizată a unei societăți incapabile să se schimbe. Poate că așa am fost pe atunci, dar acum nu mai suntem… Ba suntem. Așa am fost, așa rămânem.
