Arc peste timp. Cicluri care revin, într-o spirală tot mai strânsă. Citesc, amuzat, o știre potrivit căreia se deschide în România primul magazin „zero waste”. Ah, ce ne mai plac denumirile astea anglo-americane! Este mai convingător așa decât să-i fi spus „zero pierderi”, doar fiindcă așa se cheamă în țările civilizate. Ce înseamnă și de unde vine amuzamentul? Că vinde marfă care nu este preambalată, vărsată – cum spuneam pe vremuri, în pungi din hârtie reciclată. Ha-ha, păi exact asta făceam noi acum câteva zeci de ani, când mă trimitea mama cu un borcan în mână să cumpăr smântână, iar zahărul, făina sau cafeaua ți le cântărea vânzătoarea pe loc, fără să se laude că salvează planeta.
Nemților li se spune să nu depășească 19 grade în casă, iar francezilor (care au eliminat deja, de mulți ani, căzile din băile proprii) că nu este necesar să facă duș chiar în fiecare zi. Spaniolii au mers chiar mai departe și au (re)inventat „ley ocupas”, care dă dreptul celor care găsesc o casă goală și intră în ea să rămână acolo. Cam cum au făcut comuniștii la noi, când au umplut casele evreilor și nemților plecați cu familii de romi. Totul în numele economiei, îmbrăcată ideologic în concepte care sună convingător: dreptate socială și salvarea resurselor.
Sigur că sunt de acord și cu dreptatea socială și cu economisirea resurselor, doar că aș vrea aici să ni se recunoască rolul de precursori, de pionieri ai civilizației care se prefigurează. Cei născuți înainte de 1989 au exprimentat toate astea, dureros, cu sacrificii imense. Ei știu prea bine ce înseamnă nu 19, ci chiar 15 grade în casă, apă caldă două ore pe zi, raționalizarea alimentelor, reciclarea hainelor și transportul în comun. Totul în numele binelui întregii societăți.
Pentru că nu a citit, trecând peste cursuri ca gâsca prin apă, noua lume reînvie concepte care au însemnat coșmaruri pentru bunicii ei: „share house, share car”. Adică împarte casa, împarte mașina – pe considerentul că unei familii nu-i este necesară casa sau mașina la întreaga lor capacitate, în fiecare zi. Or fi având dreptate, dar toate astea nu pot fi impuse legislativ, cum a făcut Ceaușescu ci, mult mai simplu, prin suprataxarea exceselor.
Impunerea legislativă a unor restricții contrare dezideratelor umane firești duce la furt, contrabandă și corupție. Și asta o știu prea bine românii care au trecut de 50 ani. Ce nu se găsește pe listele admise de bunuri se cumpără „la negru”, ce nu se poate obține legal sau într-un termen rezonabil de timp se poate obține imediat cu mită. Le-am trăit, știm cum funcționează, într-o vreme în care acest mod de viață paralel devenise o obișnuință.
Preţul energiei pe piaţa din România va rămâne ridicat în următorii ani şi, chiar dacă se va stabiliza, acesta va fi la un alt nivel faţă de preţurile cu care am fost obişnuiţi până acum. Ceea ce înseamnă că nici celelalte prețuri – la alimente, utilități și bunuri de larg consum – nu vor mai reveni vreodată la vechile linii. După cum se vede, salariile și pensiile nu pot urma aceleași curbe de creștere. Rezultă, per total, o scădere vizibilă a nivelului de trai, pe toate palierele sociale.
Analiști celebri, adevărați guru ai științelor sociale și economice, se întrec în aceste luni în a prezice crize catastrofale, din care nu se poate ieși, spun ei, decât prin inflație accelerată sau război. Economic se întâmplă deja, de aceea suntem asaltați și ideologic din toate părțile. Numai că efectul acestui asalt în loc să fie o reușită, o convingere generalizată că facem ce trebuie, produce îndârjire și rezistență la noile concepte de viață. O lume confuză, în care democrația și stabilitatea vin la pachet cu norme greu de acceptat, iar conservatorismul vehiculează reguli evident depășite de realitatea contemporană. Cine va învinge? Noul, ca întotdeauna, dar cu ce preț?