Au trecut mai bine de trei decenii de când am crezut că o să se schimbe ceva în țara asta. Despre schimbare în bine era vorba – o așteptare cumva pleonastică, deoarece nu prea mai era loc de mai rău. Așa ni s-a spus atunci: mai rău nu se poate; a avut grijă Ceaușescu. Dar, nicio grijă, tovarăși… ăăă… domnilor, de acum încolo România… Da, cum să nu… N-a mai rămas mare lucru până la împlinirea celor patruzeci de ani biblici, însă bilanțul a patru decenii se poate face încă de pe acum și e foarte scurt și concis. E mai rău.
Una dintre primele promisiuni făcute de gașca de oportuniști care au confiscat puterea a fost că s-a terminat cu parvenitul politic și cu învățatul de mântuială. Gata, oameni buni, apucăturile astea sunt istorie. O să facă școală doar cine e capabil să învețe, nu tot prostul. Cât despre funcții publice, acestea vor fi ocupate numai pe merit. Pentru că asta e România viitorului, una cu viitor luminos.
Și au existat câteva semnale că lucrurile s-ar așeza pe făgașul normal. În 1990 examenul de admitere la liceu – prima admitere liberă și serioasă – a fost extrem de dur. Din cei peste 130 de candidați care ne-am încercat forțele, n-am promovat examenul decât vreo douăzeci, și ăia cu note modeste. Nici măcar câți să faci o clasă; nici vorbă de acoperirea planului de școlarizare. Subiecte de olimpiadă la admiterea în liceu. Din fericire pentru doritori, în toamnă s-a mai organizat un examen și problema s-a remediat. Cei care au picat în vară cu medii de unu și doi au triumfat în toamnă, când au luat note mult mai mari decât au obținut admișii din prima etapă. Și cam asta a fost meritocrația în învățământ.
În politică e și mai rău. Mult mai rău. Pe vremea lor, cel puțin în ultimele două decenii, comuniștii aveau grijă să selecteze viitoarele cadre PCR din rândurile elevilor și studenților cu rezultate bune la învățătură. Așa comuniste cum erau apucăturile și vremurile, dacă învățai bine, aveai o șansă. Selecția și îndoctrinarea începeau încă de la grădiniță, când copiii erau înregimentați în organizația „Șoimii Patriei”, continua cu pionierii și mai apoi cu UTC – Uniunea Tinerilor Comuniști. Dacă șoim și pionier putea fi oricine, la UTC se schimba treaba. Cu puține excepții, utecist deveneai doar dacă învățai. Aia era meritocrația comunistă.
În ziua de azi, la capitolul meritocrație stăm așa de prost, încât Ceaușescu râde și cu dosul de cei care conduc țara asta. Foarte mulți dintre cei care au funcții în administrația de stat sau dorm prin parlamentul nostru ori cel european au studii dubioase. Cel mai adesea au trecut prin liceu ca rața prin baltă, imuni și insensibili la învățătură. Bacalaureatul a fost cel mai dificil examen susținut vreodată și l-au promovat cu sprijin politic și complicitatea unora din sistem, dar după ce s-au văzut bacalaureați i-a apucat setea de studii cu pretenții. Facultăți, cursuri și doctorate fără număr la universități dubioase strâns legate de servicii. Pe unii setea asta de studii i-a apucat la patruzeci și ceva de ani și abia după ce și-au descoperit vocația politică. Și, ca și cum nu ar fi de ajuns, acum își bagă la înaintare și odraslele pentru care se înființează funcții și sinecuri unde salariile sunt mai mari decât pentru posturi similare (acelea care există, că la inventat posturi nu ne întrece nimeni) în Europa. Cirezi întregi de analfabeți, adesea în adevăratul sens al cuvântului, nici măcar funcționali, au parvenit politic și social și s-au mufat la bugetul de stat. Au calificări și competențe cu duiumul, însă doar pe hârtie. Singurele afaceri pe care sunt în stare să le deruleze sunt doar cele în care e mânărit banul public. Proști, parveniți, corupți și lacomi. Asta e meritocrația de azi, cu consecințele de rigoare. Ne mirăm că tinerii valoroși fug peste hotare și nu iau de bun proverbul cu „Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea”? Asta e realizarea clasei politice, care a înlocuit meritocrația comunistă cu ceva mult mai jalnic.
