Am sărbătorit săptămâna trecută Ziua Presei. Vorba vine, toate aceste sărbători – ziua „nu știu cui”, decretate instituțional pe diverse planuri, au ajuns un imens festival de vorbe goale, manifestări fără noimă, solidarizări ridicole, promisiuni vagi, enumerarea spre uitare imediată a victimelor cauzei, deplângerea degradării continue a condițiilor de activitate, perspectivele sumbre și, invariabil, exprimarea speranțelor că în viitor va fi mai bine. Pe scurt, dar foarte adecvat timpurilor pe care le trăim, o imensă ipocrizie.
România a căzut cu opt locuri într-un an și a ajuns pe locul 56 în ierarhia țărilor din indexul libertății presei pe anul 2022, publicat la 3 mai de Organizația Reporteri fără Frontiere. Un clasament relativ, bazat pe date subiective, făcut de un ONG ca multe altele. Raportările nu sunt absolute, în condițiile diversității de azi nici nu ar putea fi obținute, referințele la aspectele negative se pot face doar în cazurile intens mediatizate care, și acelea, cu greu pot trece de granițele zonelor de conflict sau ale țărilor cu regimuri autarhice.
În ceea ce privește presa din România de azi, ea nu face notă discordantă – cu mari și notabile excepții – de la tendința mondială, lansată și consolidată în ultimii 20 ani: un fel de simbioză nefericită între partidele aflate la putere, servicii secrete și justiție. Într-un fel, presa reflectă, chiar obiectiv pot să spun, realitatea din societatea contemporană. Cum este o societate, așa este și presa ei. Politicienii au învățat să mizeze pe jurnaliști prietenoși, pe instituții media care pot fi cumpărate sau șantajate, pe dispoziția spre compromis a ambelor tabere, presă și politică, în detrimentul cetățeanului. Adică la fel ca în toate domeniile de activitate.
În această simbioză, mecanismul foloaselor funcționează în ambele părți, reciproc avantajos. Totul e posibil fiindcă în România statul de drept nu mai funcționează cu adevărat, justiția e pusă în slujba politicului, iar jocurile murdare din presă nu fac obiectul anchetelor judiciare. În schimb, avem cazuri în care jurnaliști și magistrați onești au fost hăituiți.
Miza nu mai este, în multe cazuri, aflarea adevărului, ci mușamalizarea faptelor și spălarea vinovaților. Există o similitudine dureroasă în acest punct de inflexiune între presă și justiție, fiindcă ambele, deși au rolul de paznici ai democrației, au deraiat cumva controlat în zona mistificărilor, în care preocuparea de bază este acoperirea secretelor murdare și camuflarea corupției morale și materiale.
Există și explicații deja devoalate: marii patroni de instituții mass-media sunt angrenați în politică și afaceri, cei mai mulți dintre ei fiind implicați în dosare de corupție. La rândul lor, jurnaliștii trusturilor cu patroni compromiși au învățat autocenzura, care le-a devenit a doua natură. Nimeni nu mai acuză demult că a fost cenzurat, fiindcă atunci când se angajează știe care sunt interesele și direcțiile de mers ale patronului său și le respectă ca atare.
Publicațiile mai mici – îndeosebi publicații și site-uri locale – care încă flutură steagul independenței editoriale, sunt sufocate economic. Ele nu au bani de la buget, ca media de stat care tămâiază puterea politică în loc să slujească binele public, nici din afaceri facilitate de relații cu împuterniciții statului. Aceasta este arma sistemului politic actual. Cum? Simplu, prin direcționarea publicității. Plata anunțurilor obligatorii ale instituțiilor statului a devenit o pârghie care poate fi folosită împotriva independenței presei, strangulând redacțiile locale neprietenoase.
George Orwell spunea că „jurnalismul înseamnă să publici ceea ce ceilalți ar vrea să țină ascuns; orice altceva înseamnă relații publice”. Și noi știm asta mai bine decât oricine, dar o spunem cu obidă, iată, doar o dată pe an, de Ziua Presei.
