Circulă în mediile publice teza potrivit căreia în vremea în care suntem amenințați cu un război devastator, iar perspectiva imediată este de inflație și foamete, ar trebui să renunțăm la critici. Să nu ne mai referim negativ la modul de guvernare ori la adresa decidenților din stat. Deoarece ei sunt cei care ne apără și ne conduc prin aceste încercări istorice. Ce dacă mai greșesc sau fură? Important este că ei sunt acolo, în prima linie a unor decizii foarte dificile.
Așa să fie? Nici vorbă. În primul rând că România nu s-a remarcat prin vreo decizie proprie. În planul politicii externe, deciziile majore vin de la Bruxelles și Washington, noi doar ne subsumăm lor, de obicei cu vinovate întârzieri cauzate de ezitări și bâlbâieli. Pe plan intern, imităm deciziile Franței, dar și pe acelea doar declarativ și, de cele mai multe ori, cu distorsiuni care le deturnează sensul.
Critica deschisă, publică, este chiar esența democrației. Lipsa ei – inclusiv în domeniile militar și al serviciilor secrete, socotite subiecte tabu – duce la situații precum cea în care se află societatea rusă și caraghioasa ei armată, sufocate de corupție și incompetență.
În România încă este pace și sunt toate semnele că așa va fi și în viitor, așadar suntem pe deplin îndreptățiți să cerem socoteală pentru fiecare leu din buget, pentru fiecare decizie a Guvernului, a Băncii Naționale, a structurilor coercitive, pentru fiecare derapaj din justiție, pentru fiecare sinecură.
Vă amintiți promisiunea din campania electorală: stat cu instituții suple și profesionalizate? În timpul Cabinetului Dăncilă, numărul angajaților la Secretariatul General al Guvernului era de 3.133. Guvernele Orban și Cîțu au crescut numărul angajaților din SGG la 4.859 de persoane. În Guvernul Ciucă, până în februarie – momentul ultimelor date publice – numărul angajaților SGG a ajuns la 5.027. Cheltuieli de personal ale acestui mega-minister aproape s-au triplat. Este cea mai mare creștere din ultimii cinci ani. Suplă și profesionalizată.
În umbra SGG, guvernul cocoloșește peste 200 de agenții guvernamentale. Nu am reușit să determin numărul lor exact, fiindcă cea mai mare parte dintre ele sunt dosite în tot felul de pretinse servicii ale unor ministere. Ele sunt conduse de șefi numiți politic – nici urmă de concurs sau competențe – care au rang de secretar de stat și salarii de peste 10.000 lei lunar. Ce fac? Majoritatea, nimic. Unele dintre ele împart fondurile primite de la guvern sau UE cu ONG-uri prietene, care acceptă să returneze cui a semnat finanțarea o parte din banii primiți. Ceea ce numim parandărăt.
Corupția rămâne endemică, principalele parchete lucrează cu încetinitorul, reforma juridică nu a avut loc și nici nu există premise pentru lansarea ei. PSD, PNL și UDMR sunt mulțumite cu moștenirea lăsată de Liviu Dragnea. În România, politicienii decid cum funcționează justiția, ce procurori merită să aibă o carieră de succes și ce judecători trebuie pedepsiți dacă vor să-și facă meseria, cine trebuie să rămână și cine să plece.
În același timp, datoria publică a României a depășit 50% din PIB, creșterea economică va fi mult mai mică decât cea estimată, iar inflația va ajunge la 11,2%, potrivit BNR. Guvernanții ne vorbesc în fiecare zi despre criza în care ne aflăm. Și se întrec în a anunța pompos ajutoare sociale. Nu că le-ar păsa de cetățeni – când le-a păsat? – ci ca să poată spune electoratului, în campanie, după ce vistieria va fi fost jefuită: ce, nu v-am dat și vouă? Iar votanții să răspundă mulțumiți: ei da, au furat, dar ne-au dat și nouă.
