De vreo doi ani, parcă trăim un coșmar din care nu mai reușim să ne trezim. A fost pandemia, cu virusul creat artificial cel mai probabil, care ne-a ținut în case, cu spaima de a nu ne îmbolnăvi sau de a nu îmbolnăvi pe alții. În vremea aceasta, Putin și ai lui se pregăteau. Spectrul hâd al morții plutea în aer, deasupra tuturor, în special al celor săriți de prima tinerețe. Iar când ne pregăteam să răsuflăm ușurați, că scăpăm de măști și că, în sfârșit, s-au golit spitalele, apare o altă năpastă, mult mai cumplită, războiul de la granița noastră de nord și est, plănuit cu grijă de ruși, sub forma unor așa zise exerciții militare și nu a unei invazii, dezmințită de mai multe ori de Putin și de miniștrii săi. Războiul, programat să înceapă după terminarea Jocurilor Olimpice de la Beijing, pentru a nu supăra marele prieten din Extremul Orient, este și va fi unul de amploare. De această dată nu se mai ucid între ei bosniacii și sârbii, la sud de Dunăre, cu puști de asalt, cuțite și topoare, ci se confruntă două națiuni puternice, cu armate uriașe, de sute de mii de soldați, dintre care cea a Rusiei lui Putin este pur și simplu mai mare și mai bine dotată, însă ucrainenii par mai hotărâți: până la urmă își apără casa.
Din păcate, războiul face parte din istoria omenirii și a început, așa cum spunea sir Arthur C. Clarke, atunci când un pitecantrop a ridicat o creangă cu care să-l lovească pe un alt pitecantrop. Numai că, în acest moment, linia care ne desparte de anihilarea totală este extrem de subțire, pentru că nivelul la care au ajuns astăzi armele de distrugere în masă este fără precedent. Rușii au un arsenal nuclear foarte bogat, comparabil cu cel al Statelor Unite ale Americii, iar Putin, la fel ca oricare alt dictator atins de boala fără de leac a puterii supreme și dornic neapărat să rămână în istorie, a dat clar de înțeles că nu are niciun fel de reținere în a-l utiliza. Culmea e că ambele tabere au făcut, vreme de zeci de ani, scenarii despre cine ar putea ieși învingător dintr-un război nuclear și au tras concluzia că nimeni, indiferent cine atacă primul. Planeta o folosim în comun, și numai armele unei singure tabere o pot distruge de mai multe zeci de ori.
Să ne imaginăm doar că Ucraina nu capitulează fără luptă sau că, prin absurd, respinge atacul rușilor. Ce-l va împiedica pe Putin să ordone câteva lovituri nucleare, care să carbonizeze orice fel de rezistență? Iar dacă va fi deranjat de pateticele sancțiuni occidentale, n-are decât să zdrăngănească armele și să amenințe că vaporizează Europa cu tot cu sancțiuni, fără ca el personal, pitit în cine știe ce bunker secret, să pățească ceva.
După Ucraina, ce l-ar împiedica să recucerească țările baltice și chiar Finlanda, care nici măcar nu este membră NATO? Poate și este dispusă Alianța să sară, cu mic cu mare, în ajutorul unor țări ale căror populații sunt de mărimea câtorva județe de la noi? Va trimite America bătrânului Biden, deținătoarea celei mai mari armate din lume, soldați care să se sacrifice într-o tentativă, cu sorți mici de izbândă, de a salva Europa, riscând pârjolul nuclear rusesc? Profitând de zorii războiului din Europa, va porni China la recuperarea, de zeci de ani jinduită, a Taiwanului? Va năvăli Coreea de Nord peste frații lor din Sud, forțând o reunificare sub dictatură pseudo comunistă? Ce se va petrece în Golful Persic, unde o puzderie de conflicte stau să irumpă în orice clipă? Ce vom face cu refugiații, unde îi vom adăposti, cum îi vom hrăni, ce le vom da de lucru? Vom mai avea noi cu ce să ne hrănim și unde să muncim?
Se spune că războaiele sunt necesare, că aduc progres tehnologic și mai apoi o perioadă de pace și prosperitate. Dar si se mai spune totodată că al treilea război mondial va fi ultimul și că de la bombe atomice, vom ajunge iar să luptăm cu reteveiele. Aceia care vom mai fi în stare să le ridicăm.