„Domnilor guvernanți: subsemnata, cu o pensie derizorie după 35 de ani de muncă înalt calificată, declar că nu am nevoie de pomana voastră, nu vreau să-mi oferiți ajutor pentru plata facturii de gaz sau energie electrică. M-am săturat de mărinimia voastră, nu vreau să mă considerați persoană vulnerabilă. Vreau să fiu un cetățean demn, care să beneficieze corect de rezultatele muncii de o viață și nu de paleative cu iz electoral. Aruncați cu ajutoare, cu promisiuni, cu mărunțiș, transformând o bună parte din popor în asistați social, ba mai rău, în cerșetori. Vreau o pensie din care să-mi plătesc singură facturile, pe speze proprii, fără să vă fiu cu ceva datoare, fără să aștept mila voastră. Vreau un salariu minim decent pentru copiii mei, astfel încât nici ei să nu se simtă umiliți. Ați vrut guvernarea? Descurcați-vă!”
Textul de mai sus este o postare pe internet care a întrunit zeci de mii de aprobări și distribuiri, ba a fost citat și pe câteva posturi de televiziune, stârnind dezbateri ad-hoc. De ce? Fiindcă sintetizează nevoia noastră de demnitate. Depășește nivelul strict financiar, chiar dacă acolo sunt cauzele, și merge mai departe, vorbind despre umilințele la care sunt supuse categorii largi de cetățeni meritorii. Și care, alăturate lipsei de speranță, fac insuportabil traiul de zi cu zi. Dosarul pentru a beneficia de indemnizații necesită o sumedenie de acte și zile pierdute la ușile autorităților. Știți pentru cât? Pentru câteva zeci de lei.
Pe lângă nedesființarea pensiilor speciale și disiparea diferenței care creează discrepanțe sociale atât de mari – altă promisiune electorală uitată – acest mod de guvernare mai face ceva criminal: reclădește un sistem de dependență de stat, de ceea ce „se dă”, pe care credeam că l-am dărâmat în 1989. Coana Leana, a lui Ceaușescu, ar râde astăzi cu poftă dacă ne-ar vedea cum ne pregătim să mai punem un palton pe noi în casă, după ce am redus centrala, caloriferul sau focul în sobă la minimum posibil. Acesta nu este liberalism, ci un socialism prost fardat cu sloganurile noii limbi de lemn, una care îndepărtează dramatic pe conducători de conduși, întocmai ca pe vremea comuniștilor.
Toate reproșurile interne și, mai ales, externe cu privire la gradul de civilizare, că nu folosim destul săpun, că jumătate din gospodării au closetul în fundul curții, că sute de mii de copii se culcă nemâncați, că alte sute de mii de copii abandonează școala, că sătenii refuză să se racordeze la gaz, apă și canalizare, că avem prea puțini studenți sau că mâncăm prea multă pâine, se lovesc de acest ultim zid indestructibil de la revoluție încoace: diferența mult prea mare între veniturile unei familii și costurile ei de supraviețuire. Căci, cu excepția unui procent mult prea mic din populație, asta facem de fapt, supraviețuim.
În cele din urmă, acesta este marele reproș adresat de populație guvernelor care au mimat administrarea țării în ultimii 31 ani, respectiv că fiecare, fără excepție, a urmărit interese de căpătuire personală, apoi de grup și, în cele din urmă, de partid, de perpetuare la putere, și nicidecum pe cele comunitare și naționale, de creștere organică și armonioasă, pe grupuri și straturi sociale. La fel se întâmplă și acum, cu acest guvern: același dispreț suveran față de populație, aceleași declarații abulice de oameni care parcă trăiesc în altă țară, aceleași măsuri disparate, incoerente și incompatibile cu necesitățile reale ale cetățenilor.
Între timp, guvernanții se bat pe bani, opozanții pe vorbe goale. Ciolacu acuză USR că „face balet”, iar Simion pe Ciolacu că „face blat” cu Cîțu. În ședința coaliției, USR aștepta demisia lui Cîțu, iar premierul pe cele ale semnatarilor moțiunii. În cele din urmă, USR rămâne cu AUR, iar PNL la mâna PSD. Ce este asta? Nu pot să o calific decât ca iresponsabilitate.
