Cică orchestra restaurantului de pe Titanic ar fi cântat până ce vasul s-a scufundat. Premierul nostru de acum, Florin Cîțu, face cam aceeași figură, încăpățânându-se să cânte aria împăcării cu USRPLUS chiar și în ziua în care aliații săi formali de până săptămâna trecută au anunțat că depun moțiunea de cenzură împotriva propriului guvern. Precedentul a fost creat de Dragnea, astfel încât procedura nu mai miră pe nimeni.
Deși orice îi lipsea țării acum numai o criză politică nu, izbucnirea unui conflict în coaliție era previzibilă și așteptată de pe o lună pe alta, încă de la demiterea ministrului Voiculescu, adică de la aproape începutul activității acestui cabinet. Au urmat alte mici frecușuri, înțepături și ciupituri, ca de de școlari chiulangii prinși de director în parc la fumat, până când s-a spart buboiul Planului Național de Redresare și Reziliență, întocmit superficial de ministerul condus de Ghinea de la USRPLUS și amânat la aprobare de către Comisia Europeană.
Nu știu ce informații are premierul Cîțu de la Bruxelles, dar mă tem că nici la a doua strigare, anunțată de CE pentru septembrie, nu va veni aprobarea mult așteptată. Caz în care, în pragul crizei gazului și a unei iminente inflații a principalelor monede ale lumii (nu uităm că SUA și UE au tipărit cantități imense de bani ca să diminueze efectele pandemiei), rămânem cu sute de șantiere și studii deschise, dar fără banii necesari pentru a le continua.
Au urmat, în cascadă scandalurile PNDL 3, denumit „Planul Anghel Saligny” – adoptat de miniștrii liberali și maghiari în lipsa celor de la USRPLUS, care au acuzat partizanat politic în repartizarea banilor pentru dezvoltare locală; cel din sănătate – în care ministrul Mihăilă acuză subfinanțarea sistemului, iar premierul reproșează o propunere de ordonanță, gândită de USRPLUS, care ar viza unirea tuturor facilităților medicale din țară sub umbrela unei noi agenții guvernamentale și, în cele din urmă, scandalurile din justiție, încheiate cu demiterea ministrului Stelian Ion, tot de la USRPLUS: cel al (ne)desființării Secției de Investigare a Infracțiunilor din Justiție, amânată sine die din motive pe care ambele tabere, PNL și USRPLUS și le impută reciproc, deși singurii care s-au opus pe față au fost reprezentanții UDMR, și cel al numirii noilor șefi de parchete, alt măr al discordiei.
Ce se înțelege din cele de mai sus? Că este vorba, ca de fiecare dată, despre bani, despre interese de partid puse mai presus decât cele reale ale populației și despre slăbiciunile unor oameni care ocupă funcții pentru care nu au nici pregătirea profesională, nici profilul moral și nici capacitatea intelectuală necesare. Ce a mers totuși în această coaliție, impusă de președinte doar pentru a îndepărta PSD? Nimic. În hazul întregii țări (de ce nu revoltă? nu am să înțeleg vreodată de ce) se vedea cum fiecare formațiune trăgea în cu totul altă direcție.
Deși mai mai e mult până la alegeri, se vede de pe acum cum partidele își fac calculele electorale. PSD nu a participat la strângerea semnăturilor pentru moțiunea de cenzură. I-a lăsat pe ultraprogresiștii de la USRPLUS să se compromită într-o alianță de conjunctură perfect caraghioasă cu ultraconservatorii de la AUR, ca să poată să-i arate cu degetul mai târziu, dar și fiindcă, cel mai important, nu este moțiunea sa. Cred că PSD va aștepta 2024 fiindcă vrea prada cea mare, un guvern propriu monocolor sau cel mult alături de minorități. USRPLUS s-ar putea să vrea să rămână în opoziție, pentru a-și redobândi capitalul electoral prăbușit în mai puțin de un an de participare la guvernare. Iar președintele este condamnat să meargă pe mâna lui Cîțu, întrucât Bolojan – pe care opinia publică și presa i-l tot împing sub nas – nu este nici pe departe sluga perfectă pe care Iohannis și-o dorește în fruntea guvernului. Astfel încât s-ar putea să vedem un guvern liberal minoritar, sprijinit din umbră de PSD. Am mai avut așa ceva în mandatul Tăriceanu. Și s-a terminat prost.
