Campania pentru sănătatea lumii, care ar fi trebuit să fie egală, energică și universală, s-a transformat chiar de la începuturile ei într-o bătălie politică. Taberele s-au format aproape instantaneu și s-au aliniat unor reguli care nu aveau vreo legătură cu rigoarea științifică. Și nu au nici acum – când polarizarea s-a accentuat – căpătând accente dramatice atât în interiorul statelor lumii cât și în plan geopolitic, între țări și grupuri de țări.
În interior, societățile lumii s-au împărțit, în mare, în două: pe de o parte legaliștii, conformiști cu toate măsurile impuse de autorități, pe de altă parte negaționiștii antivacciniști și împotriva majorității restricțiilor decise de guvernările locale dar și de diverse organizații internaționale. Totul s-a petrecut cu viteză uluitoare dar oarecum firesc, dacă luăm în considerare contestarea puternică de către populații a multor guverne naționale și a instituțiilor internaționale, în frunte cu Organizația Mondială a Sănătății și comisia de specialitate a guvernului european (Comisia Europeană – n.a.), percepute ca fiind corupte și sufocate de birocrație.
Cumva, în cele 18 luni de la declararea oficială a pandemiei, guvernele și statele s-au aliniat în albiile celor două curente care domină acum lumea: conservatorismul și noul liberalism progresist. Desigur, este o simplificare superficială, fiindcă între acestea două sunt zeci de întrepătrunderi și variațiuni, dar – în mare – oferă o cheie mai ușor de folosit în interpretarea polarizării lumii și a fiecărei societăți în parte. Concurența bipolară americano-sovietică a dispărut și în locul ei s-a instaurat una multipolară, în care atitudinea publică a devenit un factor aproape egal cu forța armată în luarea deciziilor politice.
În noul context, confruntările armate din secolele trecute au fost înlocuite de confruntări economice și, mai nou, greu de crezut dar așa este, de confruntări care includ sănătatea populațiilor. Dacă șantajul energetic a devenit banal, acceptat și permanentizat încă de la criza petrolului din anii 70, pandemia de Covid-19 a deschis un nou capitol, respectiv războiul global cu arme medicale. Vaccinul rusesc, Sputnik V, primul vaccin împotriva pandemiei, a fost denumit în evocarea primului satelit al lumii lansat de URSS. Ca și satelitul sovietic, vaccinul rusesc a declanșat o competiție în care s-au detașat două tabere rivale, fiecare cu aliații săi: SUA și Marea Britanie versus Rusia și China.
De aici și similitudinea cu bătălia pentru influență politică regională pe care o menționam la început. Urmărind liniile accentuate ale distribuțiilor mărcilor de vaccin în lume vedem ușor și imediat și zonele de influență ale marilor puteri militare și economice. Prevalența deciziei politice a fost pusă pe seama faptului că SUA și Marea Britanie, pe de o parte, Rusia și China, de cealaltă parte, propun modele de organizare politică globală distincte și incompatibile, a căror confruntare non-militară a ajuns inerentă, continuă și ireversibilă. Intră pe undeva Uniunea Europeană în această confruntare? Ca entitate distincă nici vorbă, atâta vreme dinspre Bruxelles se aud doar zgomote incoerente și indescifrabile.
Nici nu este de mirare, Germania a comandat, pe lângă dozele occidentale, cantități uriașe din vaccinul rusesc iar țările Grupului de la Vișegrad – adversare declarate ale modelului progresist promovat de conducerea Uniunii – au mers de la bun început pe mâna rușilor. Din perspectiva concurenței occidentale, vaccinul rusesc este livrat „la pachet” cu adversitatea Moscovei față de gândirea politică liberală, pe care președintele Putin o cataloga, disprețuitor, ca fiind expirată încă din 2019.
Din perspectiva noastră, cam la mijloc între cele două sfere de influență, vedem însă destul de limpede că aceste confruntări au luat o turnură exclusiv politică. Aproape niciun guvern nu mai este interesat de starea reală a sănătății populației pe care o conduce ci, exclusiv, cărei tabere se aliniază și ce expresie politică adoptă. Cine ar fi crezut că o să ajungem să trăim așa ceva?
