Este cu neputință să convingi pe cineva care a trăit și muncit în România anilor ’60, ’70, chiar până la jumătatea anilor ’80 ai secolului trecut că, indiferent de cifrele aruncate astăzi de statisticieni, atunci nu a fost mai bine. Oamenii la care mă refer au trăit industrializarea și urbanizarea masivă a țării, chiar și colectivizarea forțată, de care nu își amintesc mare lucru pentru că erau copii. Pentru cei mai mulți, perspectivele, în lipsa comuniștilor, erau să sape pământul și să-și pască animalele, la fel ca părinții și bunicii lor. Însă ca urmare a Războiului Rece, început imediat după al Doilea Război Mondial, competiția dintre Est și Vest a devenit acerbă și se dădea pe toate fronturile: sute de mii de tone de oțel, kilometri de căi ferate, sute de mii de tone de îngrășăminte chimice, fiecare dintre regimuri, cel capitalist și cel comunist, vrând să-și dovedească superioritatea. Părinții și bunicii noștri au făcut tranziția de la economia agrară și sat, la industrializare și oraș, la planurile cincinale ale planificării centralizate. Au părăsit casele din lut și nuiele împletite pentru apartamente moderne, cu baie și toaletă. Au urmat școli, cu mult peste posibilitățile pe care le putea oferi locul de baștină. Au văzut cu ochii lor cum ies din noroi fabrici, școli, blocuri, hidrocentrale, șosele. Au căpătat un statut social și, o dată cu el, importanța socială de care nici nu știau că au atâta nevoie.
Nu au văzut, sau poate nici măcar nu i-a interesat, propaganda deșănțată făcută de comuniști, lipsa libertății de exprimare, de a alege și de a fi ales, de a călători liber și a se stabili unde doresc. Au preferat universul limitat între granițele României lui Ceaușescu, pentru că le oferea tot ceea ce credeau că au nevoie: siguranță, atât publică – nu ca acum, când infractorii nu mai au teamă de nimic – cât și a locului de muncă, o casă primită de la stat, distracții la munte și la mare, sau altfel spus confortul unei existențe confortabile, planificată de alții. (Chiar în care și noi, cei crescuți în acele vremuri, regretăm unele binefaceri ale statului strâmb, cum ar fi teama profundă de consecințele unei fărădelegi, respectul pentru școală, semeni și autorități, ba chiar și cei șapte ani de acasă unde învățam, printre altele, să nu mințim).
Pur și simplu nu există argumente cu care le-ar putea fi combătută nostalgia: industria lor, în care mulți dintre ei au lucrat, a fost culcată la pământ, iar fabricile lor și flota lor vândute pe nimic. Agricultura lor a fost fărâmițată, iar sistemele lor de irigații furate și date la fier vechi. Căile lor ferate, la care au pus și ei umărul, au început să fie desființate, iar ce a rămas se află într-o stare jalnică. Spitalele lor sunt aceleași pe care le-a lăsat Ceaușescu, doar șpaga a crescut proporțional cu vremurile. Bunurile erau ale întregului popor, adică ale nimănui.
La putere se succed valuri de mincinoși care promit marea cu sarea, în campaniile electorale, iar apoi se întrec în a fura ce-a mai rămas de furat. Sunt acum nenumărate televiziuni și radiouri, a mai apărut și internetul și telefonia mobilă, toate generând o cacofonie de știri contradictorii sau partizane, total diferite de programul de neurmărit al televiziunii publice sau al radioului, ori ziarul „Scânteia”, oficiosul partidului, toate cântând în cor osanale lui Ceaușescu, dar care nu li se păreau nefirești.
Nu le pasă că a crescut de șase ori PIB-ul (de la 40 de miliarde de dolari în anii ’90), iar exporturile de cincisprezece ori (de la 6,5 miliarde de dolari) comparativ cu ce reușeau comuniștii. Sunt cifre care nu le măresc pensiile și nici nu ieftinesc medicamentele, alimentele sau facturile la utilități.
Au aplaudat când minerii au degajat Piața Revoluției, la îndemnul lui Iliescu, pentru că erau obișnuiți cu ordinea, cu marșurile și demonstrațiile autorizate și bine organizate, de preamărire a Conducătorului sau a zilei de 23 August. Au strâns neputincioși din pumni când au urmărit în direct jaful sistematic al țării, pornit în perioada țărăniștilor și continuat fără excepție de toți cei ce s-au succedat la putere, pentru că asta a făcut noua orânduire.
Îi numim nostalgici, însă nu le-am oferit nimic altceva decât imaginea dezolantă a unei țări în derivă, în care fiecare trage (fură) cum și cât poate, indiferent la riscuri, condusă de personaje mediocre și lipsite de scrupule, care din când în când, dar mult prea rar, sunt prinse și băgate la pușcărie. Este o țară din care le-au plecat copiii, iar pe nepoți îi văd doar rar de tot, pe WhatsApp și nu se prea înțeleg cu aceștia, e ca la turnul Babel, deoarece vorbesc orice altceva decât limba maternă. Li se oferă pensii mizere, în vreme ce femei și bărbați în floarea vârstei, se pensionează, primind de zeci de ori banii pentru care generația postrevoluționară a muncit, așa cum s-a muncit la comuniști, cu convingerea că sunt folositori și lasă ceva în urmă, dar nu a fost chiar așa.
Descriu cum a fost pe vremea lor oricui vrea să-i asculte și își împart nostalgia argumentând minților tinere, ce devin convinse că în comunism aveam o țară respectată și fără datorii la bănci externe, unde toată lumea avea loc de muncă, o elită sportivă (locul II pe națiuni, pentru 53 de medalii la Olimpiada din Los Angeles din 1984, Cupa Campionilor, cu Steaua, în 1986 și câte altele), resurse naturale, acum jefuite de străini, și natalitate în creștere, acum negativă. Sunt nostalgiile unei generații care însă nu vor apune odată cu ea. Și nu există argumente care să combată ceea ce spun, pentru că pur și simplu nu aud că plata datoriei externe a dus la înfometarea poporului, la cozi interminabile, la lipsa oricăror bunuri de folosință îndelungată, azi banale, că locurile de muncă universale reprezentau de fapt șomaj mascat, că elita sportivă se antrena în condiții inumane pentru gloria comunismului, că resursele naturale nu am fost în stare să le exploatăm și întreprinderile rămase de stat, restructurate sau nu, sug și acum resurse uriașe, iar migrația este doar o consecință a libertății individuale, în care fiecare se stabilește unde vrea, probabil cel mai mare dar pe care ni l-a adus Revoluția.
Cu toate astea, le-am luat o lume pentru a le da o alta, în care se simt străini. În care și noi, uneori, ne simțim străini. Ei bine, asta am făcut.
