Pentru niciun microbist botoșănean nu este un secret faptul că în lumea mare a fotbalului românesc ne-au pașaportat doi oameni: Cornel Șfaițer și Valeriu Iftime. Două săbii care, din păcate nu au încăput și nici nu aveau cum să încapă în teaca nu prea largă a clubului din Botoșani. Deși unul, organizator desăvârșit, bute de fotbal iar celălalt dotat cu un megapragmatic spirit mercantil, ar fi putut să se îngăduie cât de cât, orgoliile și poate și unele pretenții de suveranitate exagerate nu au putut conduce la trăinicia scurtului lor mariaj administrativo-sportiv.
Una peste alta, să le apreciem eforturile și meritele și să lăsăm comentatorii de meserie, mult mai avizați, să despice ei în paișpe firele încurcate ale încârlionțatului fotbal.
Fotbal care, iată că în decurs de trei zile ne-a dus de la agonie la extaz, botoșănenii reușind pe un final dramatic să extragă din Dealul Copoului cele trei puncte date prea ușor urmașilor lui Dobrin. Și dacă tot am pomenit de geniul din Trivale, nu pot să nu-mi exprim regretul că astăzi, fotbalul a ieșit de-a binelea din lumea spectacolului, devenind o afacere în toată regula, un fel de făbricuță, hypermarket sau întreprindere individuală ale căror principal scopuri este doar banul. Mult și rapid învârtit!
Pe câțiva metri pătrați, douăzeci de jucători urmăresc mingea precum ciorile nuca, toamna, azvârlindu-se în calea ei de te întrebi de ce dracu nu le mai dau organizatorii una sau două, că e prea mare înghesuiala acolo, unde e bășica. Forță și viteză, atât se cere, de altfel, aceste două componente sunt și cele pe care se pune cel mai mult accent. Celelalte, adică talent, intuiție, tehnică, nefiind corectibile și perfectibile la antrenamentele care se fac azi.
Am deschis ochii în fotbal atunci când Dumitrache dribla trei campioni mondiali în propriul lor careu la Guadalajara, atunci când Dobrin dădea de pe loc o pasă care lăsa și spectatori și adversari cu gura căscată, atunci când pe orice lovitură executată de Liță Dumitru sau Iordănescu scria gol, atunci când Rică Răducanu reușea să respingă din vincluri șuturile adversarilor. Adică pe vremea când fotbalul era spectacol: fente, driblinguri, angajări în adâncime, șuturi năprasnice din 30 de metri, centrări puse pe capul lui Dudu Georgescu de către Mircea Lucescu.
Plăcerea de a merge pe stadion nu avea rival. Și nu pentru că erau vremurile așa cum erau! Nu! Pentru că acolo, la firul ierbii, simțeai bucuria și frumusețea acestui nobil sport. Au urmat apoi Balaci și Craiova, Steaua și Hagi după care, fotbalul, s-a transformat încet-încet într-o afacere uriașă în care doar rezultatul aduce bani. Spectacolul, nicidecum!
Dar, ca să nu fim necăjiți pe sportul-rege, și celelalte ramuri au luat-o tot pe aceleași trasee:
handbalul lui Gațu, tenisul lui Ilie, chiar și gimnastica zeiței din Montreal, tot, tot a devenit afacere bazată numai și numai pe trei caracteristici: viteză, forță și precizie care, întruna-întruna sunt în centrul atenției în ceea ce privește creșterea performanțelor prin tot felul de antrenamente sofisticate, alimentații de laborator sau medicamente și fortifiante mai mult sau mai puțin sănătoase și corecte.
Așa stând lucrurile, înclin să cred că direcția înspre care a luat-o societatea omenească în general și sportul în particular nu este sub nicio formă aducătoare de progres, de bine.
Banii mulți, se știe, strică lumea de cap deși, toți cei care îi râvnesc consideră – total eronat! – că fericirea personală, familială sau de grup este rezolvată odată cu umplerea unui card sau a unui cont. Mai mare gogomănie nu există!
În aceste condiții, revenind pe … Municipalul nostru drag, eu rămân la ideea că n-ar fi rău să li se dea jucătorilor trei-patru mingi și să fie repartizați pe tot terenul. Să vedem măcar un dribling, măcar o fentă, măcar un șut la poartă din afara careului. Nu înghesuiala de pe lume, nu scrâșnete și vaiete la orice ciocnire (de neevitat, de altfel!), nu maximum două pase de juma de metru sau cel mult un metru. Fotbalul trebuie în primul rând să fie spectacol și apoi afacere, meșteșug sau îndeletnicire. Dacă spectacol nu e, nimic nu e!
