Duminică, la ceas de seară, pe o pârtie din Bușteni a avut loc un incident menit să demonstreze încă odată – deși nu e nevoie – cam pe unde ne plasăm la capitolele educație și implicare civică. Astfel, mai mulți turiști au șicanat o ambulanță chemată în ajutorul unui copil accidentat. Mai mult chiar, un individ a ținut să iasă în evidență și a aruncat cu vin fiert pe geamul mașinii. Așa, să se răcorească. Semnificativ e faptul că „revoltatul” ținea de mână o fetiță care, fără doar și poate, a avut ce învăța de la tăticul ei cel atât de înfierbântat.
E incredibil halul de nesimțire la care au ajuns unii dintre români care, după ce au „stat în carantină ca la închisoare” au pretenția să fie lăsați să se desfășoare așa cum îi duce capul. Adică nu prea mult, pentru că nu e de unde. Ambulanța n-a intrat de florile mărului pe pârtie; era vorba de un copil accidentat și cei care au cât de cât cunoștințele necesare știu că adesea secundele fac diferența între viață și moarte. Însă românul scăpat de restricții nu vrea să audă de așa ceva. El știe numai ce-l interesează; la naiba cu nevoile altora. Cum să vii tu cu ambulanța pe pârtie, nu vezi că aici e distracție? Cum îți permiți să deranjezi?
Deloc surprinzător, românul revoltat n-a pus comportamentul personal pe seama proastei creșteri, ci a dat vina pe copii. „Avem si noi copii mici şi ne sperie copiii, e normal. De ce să ne dăm la o parte? El vrea s-o bage pe pârtie!” – reacție de tătic revoltat. Se sperie copiii, ați priceput? Nu interesează pe nimeni că un alt copil – copilul altui părinte, să fim bine înțeleși – zace cu oasele rupte și că pentru cel aflat în suferință timpul trece mult mai greu.
Cunosc foarte bine specia asta de român cu ifose, din păcate… Ăștia sunt cei care, ajunși la mare, sunt în stare să intre cu mașina în valuri. Așa, să se simtă ei bine. În trafic fac loc ambulanței sau mașinii de poliție pentru că nu vor să plătească amendă, nu pentru că i-ar da afară din casă spiritul civic sau empatia. Nu doresc răul nimănui, dar sunt sigur că, dacă năucii ar fi fost în locul părinților copilului rănit la Bușteni, i-ar fi luat la bătaie pe salvatori pe motiv că nu s-au mișcat suficient de repede și eventual nu au urcat până în vârful muntelui cu ambulanța.
Și nu putem da vina doar pe dezastrul actual din învățământul românesc. Educația se mai face și acasă, dar și cu mijloace coercitive. Vorbim de urmașii troglodiților care, cu vreo trei decenii în urmă, se îngrămădeau la ușa autobuzului chiar și când erau locuri pentru toată lumea, fără să le pese de copii, bătrâni sau femei însărcinate. Și, fiindcă veni vorba despre acele timpuri, mi-am adus aminte de un episod din trecut care, corelat cu ce s-a întâmplat la Bușteni și nu numai, ne arată că, de fapt, n-am evoluat prea mult la capitolul civilizație.
Prin 1992, licean fiind, am vizitat Franța în cadrul acelor programe de înfrățire prin care cei din Hexagon au încercat să ne arate ce presupune lumea civilizată și valorile ei. În prima zi francezii ne-au prezentat programul excursiei. Totul bine pus la punct, programat pe ore, au fost amintiți sponsorii, autoritățile implicate. Retroproiector, folii transparente, fotografii, filme și animații… Ceva incredibil pentru unii veniți dintr-o țară în care programarea se limita la „vedem noi cum facem când ajungem acolo”. După vreo oră de prezentări, directorul liceului din România s-a săltat în picioare și a mulțumit părții franceze, dar a avut ceva de adăugat. Nu vor gazdele să-și bage programul undeva și să ne ofere la schimb o excursie la Paris? Evident, nu s-a exprimat așa, dar cam așa a sunat. Și pentru că reacția francezilor numai de încântare n-a fost, directorul român s-a grăbit să precizeze. „Noi (ăștia mai bătrâni) nu ținem neapărat, dar copiii vor să vadă Parisul”.
Da, copiii… Dacă așa vor copiii, poți să mai faci ceva? Trebuie să înțelegi…
Nesimțiții de acum trei decenii aveau pretenția să li se satisfacă toate cererile, pe motiv că de-abia scăpasem din țarcul ceaușist. Noi am suferit, ce știți voi ce-i aia? Dar, desigur, nu cerem pentru noi, cerem pentru copii. Mda, la începutul anilor nouăzeci gemea presa de relatările isprăvilor unor români care trimiteau scrisori străinilor cerând să-i miluiască. Cei mai incisivi aveau și pretenții, știau ce anume să ceară, nu se mulțumeau cu orice. Nu vreau pentru mine, vreau pentru copii.
Românul se resimte după restricții și vrea să fie tratat preferențial. Să facă ce vrea el, pentru că a suferit cât timp a stat la colivie și, prin urmare, trebuie să recupereze. Să urle, să dea sonorul la maxim, să arunce gunoaie, să arate cine este el. Însă nu o face pentru el, o face pentru copii. Pentru că ei sunt viitorul…
N-am înaintat prea mult pe drumul civilizației. Acum trei decenii dădeam vina pe Ceaușescu și foloseam copiii pe post de scuză. Azi e la fel. N-am aruncat eu gunoiul, copiii. Nu eu dau muzica la maxim, copiii. Nu pe mine mă deranjează ambulanța, ci pe copii. Viitorul nu stă doar în copii, stă mai ales în educația acestora. Însă părinții de azi ignoră asta, așa cum au făcut-o și părinții lor cu ani în urmă. Și rezultatele se văd la tot pasul…
