Deși multă lume a dezavuat politica guvernului Orban în ceea ce privește măsurile de limitare a răspândirii virusului ucigaș, consider că, în mare parte, s-a acționat destul de bine. Și asta, fără să iau nicio secundă în calcul factorul politic. O asemenea corvoadă ar fi dat peste cap orice strategie a oricărui partid, fie el de stânga, de centru sau de dreapta. Nu, nici „dottore” Ponta, nici piticul plusist Cioloș și nici Xena de Roșiori nu ar fi gestionat mai acătărilea acest calvar. Asta la nivel macro. La nivel micro, acolo unde nuanțele fac diferența, sunt oarece chestii de lămurit și implicit de corectat. Numai să aibă cine trebuie urechi să audă sau ochi să citească.
Hai s-o luăm sistematic. La ce aglomerație observăm prin hypermarket-uri, măsura închiderii restaurantelor mi se pare una heirupistă, mai exact un abuz care, în ecuația generală a pandemiei, nu face decât să întărâte lumea. Distanțați la câte două mese de alții, membrii aceleiași familii care ar servi prânzul într-un asemenea stabiliment credeți că ar reprezenta cumva un focar de răspândire a virusului? Ar fi această situație mai periculoasă decât învălmășeala de la rafturile hypermarket-urilor sau de la casele de la marcat? Cu siguranță, nu!
Intenționat am abordat din start acest subiect al restaurantelor care, normal că prezintă și unele vulnerabilități, accentuate uneori de starea mai mult sau mai puțin bahică a protagoniștilor. Din păcate, sunt mullte activități – mult mai clare! – care au fost supuse unor reglementări total eronate.
Una dintre ele este spectacolul teatral. Toată lumea știe că la teatru nu vin nici bețivani nici vagabonzi și nici oameni certați cu normele etice. Sensibilitatea, disciplina, respectul și noblețea sunt atribute arhicunoscute ale iubitorilor de teatru. În atari condiții credeți că dacă spectacolele se țineau în fața a (măcar) cincizeci de persoane, ar fi fost vreun pericol de răspândire a virusului în condițiile în care sala Casei Tineretului are aproape două sute de locuri? Bineînțeles că întrebarea mea este retorică, mai ales în situația actuală, când colectivul Teatrului Mihai Eminescu are pe rol vreo două-trei premiere care, din păcate, se vor juca doar în fața glacialelor camere de luat vederi, fără căldura și empatia unui public atât de atașat de slujitorii Thaliei, cum este publicul botoșănean. Un scaun da și trei scaune ba ar fi rezolvat cât de cât una din marile probleme ale pandemiei. Pentru că, fără public, teatrul este searbăd, iar fără teatru, publicul e gol…
Schimbând registrul, dar nu și subiectul, ajungem pe Stadionul Municipal. Aproape opt mii de suflete pot asista, stând pe scaune, la un spectacol fotbalistic. Dacă în această situație s-ar fi dat bilete pentru maxim două mii de oameni monitorizați cu atenție atât la intrare cât și în tribună, oare am fi asistat la o defilare nesimțită și necontrolată a virusului? Eu tare cred că nu! Distanțați la câte trei sau patru scaune, cu măști pe figură și fără nicio apropiere fizică accidentală sau voită între ei, spectatorii ar fi putut reprezenta nu numai un suflu consistent pentru echipa gazdă, dar și o motivare serioasă pentru protagoniștii din iarbă, ale căror evoluții ar fi fost cuantificate în timp real, prin aplauze, încurajări sau huiduieli ceea ce ar fi dus categoric la o emulație vizibilă în evoluția fiecăruia dintre ei. Un meci de fotbal fără spectatori este, nici mai mult nici mai puțin, exact ca o nuntă fără lăutari. Ambele tabere sunt în suferință, deși soluții de limitare parțială a efectelor negative ale pandemiei ar fi existat, după cum am scris mai sus.
De ce Guvernul Orban nu s-a aplecat mai mult asupra acestor probleme, chiar nu pot să înțeleg. Un răspuns pertinent la această întrebare mă duce automat cu gândul la realitatea românească contemporană, o realitate a cărei trăsătură specifică este lipsa normalității. O normalitate care, după atâția ani ani de monstruozități și anomalii, ni s-ar părea azi ceva extraordinar! Poate viitorul guvern se va apleca mai cu discernământ asupra acestor probleme și nu va lucra tot pompieristic așa cum a făcut-o în ultima perioadă defunctul cabinet Orban.
Oamenii au nevoie de normalitate. Teatrul, cinematograful, stadionul, restaurantul, muzeul sunt părți intrinseci ale acestei normalități. Un regulament clar care să permită accesul la toate acestea nu trebuie gândit ca o relaxare, ci ca un tratament contra virusului ce ne atacă zilnic sufletul și mintea.
