După evenimentele de acum trei decenii, în limbajul autohton s-au impus o mulțime de cuvinte, dintre care unele au devenit atât de dragi politicienilor încât au reușit să le transforme în realitate. O realitate hidoasă, dar asta n-ar trebui să ne mire. Asta am ales, de asta avem parte. Bazele capitalismului au fost puse de comuniștii lui Iliescu. Atât s-au priceput, atât au făcut; nici nu era cazul să ne așteptăm la mai mult.
Imediat ce s-au văzut la butoane, ciracii lui Iliescu și cei care le-au urmat – de fapt odrasle sau copii de casă – au început să vorbească despre investiții din afară. Însă, ca un făcut, investițiile s-au dovedit a fi doar împrumuturi pe care insituțiile statului și parveniții politicii mioritice le-au sifonat cum s-au priceput mai bine. Că banii trebuie dați înapoi, se pare că nu interesează pe nimeni. Generațiile viitoare să se ocupe de asta; românul parvenit preferă să trăiască din plin momentul.
De asemenea, s-a vorbit și despre descentralizare și asta a sunat foarte bine în teorie. Statul cetralizat, în care toate deciziile sunt luate de o mână de oameni, iar restul funcționarilor transformați în executanți supuși nu mai era la modă pentru că era comunist. Hai să-i tragem o descentralizare de să meargă vestea. Și așa a fost. Fiind vorba de politica mioritică, ar fi fost de-a dreptul dezamăgitor să iasă ceva de calitate.
Descentralizarea s-a făcut așa cum se fac toate pe la noi. Formal și fără urmări pozitive. Ne învârtim într-un cerc vicios care, culmea, duce tot la centru. De acolo vin deciziile și banii și tot acolo trebuie să ajungă comisioanele; altfel, degeaba s-a făcut toată alocarea de resurse. Abia după ce am intrat în Uniune și s-au alocat fonduri europene descentralizarea a început să fie vizibilă, dar nu peste tot. De fapt, în prea puține localități descentralizarea bazată pe fonduri europene e capabilă să sară în ochi. În rest, aceeaşi Românie ca acum treizeci de ani.
Fără doar şi poate, descentralizarea s-a făcut doar cu numele, însă a devenit justificarea perfectă pentru fuga de răspundere. Iar asta se vede mai ales în aceste zile. Din păcate, cel mai bine se vede când privim spre sistemul naţional de educaţie. Din dorinţa de a reduce cât mai mult pierderile partidului la urne, ministrul Educaţiei a decis deschiderea şcolilor în sistem clasic, deşi era evident că asta va duce la escaladarea situaţiei sanitare. Să ne gândim că la jumătatea lunii septembrie erau ceva mai mult de o mie de noi cazuri de coronavirus pe zi. În mai puţin de două luni s-a sărit de zece mii de cazuri şi nu doar din cauza alegerilor locale. Această evoluţie era previzibilă, dar ministerul n-a făcut niciun efort pentru a asigura trecerea la învăţământul online. De fapt, ministerul n-a făcut niciun efort în nicio direcţie. Toată responsabilitatea a fost pasată către autorităţile locale.
Autorităţile locale să ia măsuri, să asigure, să facă, să dreagă… Acum ceva timp am sunat la minister pentru ceva lămuriri privitoare la riscurile existente în şcoli. Nu e problema ministerului… Autorităţile locale sunt cele care decid măsuri şi le aplică, pentru că de-aia este descentralizare. Dacă se îmbolnăveşte un copil nu e problema celor care au decis din pix că şcolile sunt sigure fără să ţină cont de înghesuiala din clase sau din autobuzele care transportă elevii navetişti (uneori culeşi din cinci-şase sate) sau faptul că unii profesori au ore la câteva şcoli şi, prin urmare, intră în contact cu sute de elevi. Or fi elevii mai rezistenţi la viroza chinezească, dar nu acelaşi lucru se poate spune despre restul membrilor familiilor din care fac parte.
Fără doar şi poate, era evident că se va ajunge la şcoala virtuală, însă ministerul s-a pregătit pentru această variantă fugind de responsabilitate. Descentralizarea… Autorităţile locale să decidă ce măsuri se iau şi să asigure toate cele necesare, adică tablete, conexiune la reţea şi ce mai este nevoie. Ministerul nici măcar nu s-a obosit să asigure formarea cadrelor didactice pentru şcoala virtuală. Peste Prut, de pildă, profesorii au fost şcolarizaţi pentru a preda online şi s-au luat măsuri adevărate. La noi nu s-a întâmplat mare lucru. Ministrul Educaţiei are grijă să umple reţelele de socializare cu fotografii ajustate în care zâmbeşte alături de cana de cafea şi difuzează mesaje de încurajare din categoria celor viralizate de către persoanele cu patru clase. Totul va fi bine… În timpul programului de lucru, Anisie distribuie şi materiale electorale. E de înţeles, de vreme ce speră să intre în Parlament. La Minister e doar într-un soi de vizită de lucru. Cât timp e descentralizare, oricum nu trebuie să-şi bată capul prea mult.
Secretatul de stat pentru învăţământ preuniversitar, Luminiţa Barcari, şi-a dat demisia pentru a se implica în campania electorală pentru parlamentare. Asta după ce în septembrie, în pragul deschiderii anului şcolar, s-a aflat în concediu tot din motive electorale, în ciuda faptului că învăţământul se confrunta (şi se confruntă) cu probleme foarte delicate ce necesitau intervenţii şi decizii la nivel centralizat. Ce putem înţelege din astfel de gesturi? Că descentralizarea nu e doar vorbă în vânt; şcolile şi autorităţile locale se pot descurca fără ajutorul Ministerului Educaţiei. Şi, de vreme ce ne putem descurca şi fără, ce nevoie mai avem de o astfel de instituţie? Sau de multe altele… Pentru că, în limbajul de pe meleagurile mioritice descentralizare înseamnă doar pasarea responsabilităţii – „autorităţile locale cunosc mai bine problema şi pot identifica cele mai potrivite soluţii” – adesea fără finanţarea necesară. Într-o ţară în care descentralizarea este un cuvânt foarte iubit în ultima perioadă, există nesimţit de multe instituţii centralizate. Care funcţionează cu bani de la buget; nicio surpriză din acest punct de vedere. Prin urmare, descentralizarea există, dar numai când le convine ălora de la butoane.
