Nu știu dacă vă mai face să râdeți Monica Anisie. Pe mine, da. Am auzit-o ultima oară la televizor declarând ceva de genul: „în unele clase încap șapte copii, în altele încap nouă, deci depinde și de suprafață”. După ce doamna ministru a avut revelația că sălile de clasă nu sunt la fel, a continuat să vorbească despre scenarii de diverse culori, măști și tablete care nu există, cu vocea ei puțin ascuțită și tărăgănată. Voce pe care am mai auzit-o prin cancelarii, la profesoare cu guleraș, care aveau planuri de lecții plus alte documente făcute la zi și mare grijă ce spun, să nu îl supere pe domnu director.
Este evident că Monica Anisie este complet depășită de situația din școli. Era și de așteptat, nu știu cine s-ar fi descurcat pe timp de pandemie cu sistemul actual școlar, despre ale cărui probleme am discutat în nenumărate rânduri.
Pierduți printre măști, separatoare, dezinfectanți și circuite de mers prin școală am uitat – din nou – despre calitatea și utilitatea celor învățate în școală. Mai ales acum în pandemie, când elevii pot dormi liniștiți cu tableta la cap, fără să aibă vreo problemă.
Am auzit, întâmplător, zilele trecute, frânturi dintr-o oră de muzică, online, la un elev de clasa a doișpea. Discutau despre optimi, șaisprezecimi și alte chestii specifice. Am crezut că elevul respectiv era la liceul de artă, normal, discutau teorie muzicală. Dar uitasem că e vorba de școala românească. Elevul era la chimie-biologie, ceva, nu avea nicio treabă cu muzica.
Când eram copil, țin minte că mergeam la concerte școală. Cânta orchestra „Cavaleria rusticana” a lui Mascagni sau „Anotimpurile” lui Vivaldi, apoi discutam împreună cu membrii orchestrei ce am înțeles, profesorul explica și el. Plecam bucuroși, entuziasmați chiar că, printre altele, am aflat că există ceva ce se numește muzică clasică, iar uneori sună bine.
Mai târziu, la liceu, am decis – vorba lui Mark Twain – că școala nu trebuie să interfereze deloc cu educația mea. Liceul l-am văzut ca pe o cumplită pierdere de timp, m-am refugiat în matematică și fizică, că acolo nu putea schimba nimic gașca lui Ceaușescu. În rest, totul era despre comunism, ode, creșterea producției, Ceaușescu și Leana lui, patriotism, societatea socialistă leagănul omenirii fericite și lupta pentru pace.
Însă povestesc de anii ’80. Așa era școala atunci, cu elevi care abia așteptau să plece acasă, privind plictisiți pe geam ore întregi.
E foarte trist că școala de azi a ajuns să fie la fel ca liceul meu. Un act mimat și de profesori și de elevi, așteptând cu toții să fie salvați de clopoțel.
Ce dracu’ îl interesează pe copilul ăla optimile în clasa a doișpea, că nu are de gând să cânte la nimic. Cum să pierzi asemenea ocazie să faci un pic de educație muzicală unor copii care ascultă manele și formații de gen „Kazi ploae”? Măcar le lărgești orizontul, pot asculta și discuta orice, de la muzică clasică la Pink Floyd sau Led Zepellin, important e să știe că există și altceva, să afle care sunt mijloacele de exprimare în muzică, evoluția muzicii, istorie muzicală.
Școala din vremea copilăriei mele a avut ca rezultat un șef al statului care era calfă de cizmar, cu patru clase, având ca nevastă o țață pe care partidul a făcut-o academician. Restul șefilor comuniști erau niște gângavi, relativ semianalfabeți, care nu puteau duce o propoziție la bun sfârșit. Cei care știau ceva, de bine, de rău, erau imediat îndepărtați, ca să nu se vadă cât de prost e Ceaușescu.
Școala de după revoluție a produs, deocamdată, o clasă de conducători formată din țoape, șoferi, șmecheri, țopârlani care s-au cățărat pe posturi și sunt plini de diplome, masterate și doctorate făcute pe repede înainte. Oferite de sistemul de învățământ românesc, nu de străini. Au mai toți grave deficiențe de exprimare și de înțelegere a noțiunilor simple, dar asta nu i-a împiedicat pe impostorii respectivi să ocupe toate eșaloanele statului de la directori, șefi de agenții sau parlamentari, miniștri. Ba chiar am avut și un prim ministru celebru în toată lumea pentru că Viorica Dăncilă.
E drept, și masa de alegere este destul de limitată, odată ce aproape jumătate dintre români sunt analfabeți funcțional, tot în urma rezultatelor de excepție din învățământul românesc.
Nu, nu e blestemat învățământul românesc să aibă miniștri slabi și schimbați foarte des. Pur și simplu problemele sunt atât de numeroase și rezistența la schimbare e așa de mare, încât devine aproape imposibil să faci ceva. Eu cred că piedicile puse de sistem sunt insurmontabile, pur și simplu. Singurul ministru care a încercat – și reușit, dar pentru foarte scurt timp – să facă ceva, a fost Daniel Funeriu. Care a fost demonizat în așa hal încât nu îi mai trebuie politică și repetă cu orice ocazie că el e doar o persoană privată.
Așa că lăsați orice speranță, școala va continua tot așa mult și bine. Având grijă de profesori, nu de elevi, cu tone de cunoștințe inutile, bazată pe memorare mecanică și fără absolut nici o legătură cu aspectele practice ale vieții. Succes la examene, copii!
