A trecut şi congresul PSD, cu rezultatele deja cunoscute şi, într-o oarecare măsură, de anticipat. Marcel Ciolacu a depăşit etapa de lider interimar şi a câştigat conducerea partidului cu o majoritate covârşitoare. Foarte probabil, în momentul de faţă, Eugen Teodorovici încă se întreabă dacă nu cumva, din greşeală, a votat şi el cu Ciolacu. Peste o mie trei sute de voturi pentru preşedintele interimar, contra nici măcar o sută câte a reuşit să adune contracandidatul, iată un bilanţ care spune multe despre disciplina de partid.
E o tradiţie la PSD ca preşedintele interimar să devină preşedinte cu drepturi depline în urma unor alegeri „democratice”, dar complet lipsite de emoţii. E tradiţia moştenită de pe vremea lui Iliescu, când cine era împotriva strategului de la Olteniţa era considerat trădător şi tratat ca atare. Democraţia de partid există, dar doar atâta timp cât cei mici sunt de acord cu cei mari. Aparent, în perioada petrecută pe fotoliul de interimar, Ciolacu a reuşit să câştige de partea sa acei pesedişti care contează. Nu e genul de democraţie liberală în urma căreia Crin Antonescu n-a pierdut doar preşedinţia partidului, ci şi şansa de a-şi face viză de flotant la Cotroceni; la pesedişti alegerile sunt nu doar lipsite de emoţii, ci şi de calcul politic.
Majoritatea analiştilor sunt de acord că alegerea lui Marcel Ciolacu reprezintă încă un cui bătut la coşciugul PSD. În esenţă, nu e un lucru rău; partea proastă e că principalii lor adversari, liberalii, nu reprezintă o alternativă demnă de luat în seamă. Marcel Ciolacu nu are nici pe departe carismă de lider şi a dovedit în repetate rânduri că e incapabil să tragă partidul după el; cel puţin nu în direcţia potrivită. Are probleme din ce în ce mai serioase la capitolul imagine. Astfel, pe lângă evoluţia personală şi profesională strâns legate de apartenenţa la PSD – fără de care era un neica nimeni – Ciolacu a mai avut parte şi de scandalul cu nepoata angajată la ICR. Fără concurs, evident, de parcă un concurs ar fi contat în adevăratul sens al cuvântului. Mai nou, în prag de congres, Anda Vlădescu a comis accidentul de la Buzău. Accident e cam puţin spus, în condiţiile în care a încercat efectiv să-l omoare pe poliţistul Adrian Popa. Buzoienii susţin că între Vlădescu şi Ciolacu există niscaiva legături, iar faptul că din 2019 Anca Vlădescu lucrează ca psiholog la RA-APPS Bucureşti i se datorează noului şef al PSD. Ne putem pune ceva întrebări cu privire la modul în care a fost angajată ca psiholog această duduie în condiţiile în care, somată de poliţie să oprească maşina, a reacţionat cum a reacţionat? Sigur că da…
Cu toate acestea, pietrele de moară de la picioarele lui Marcel Ciolacu n-au fost în stare să-l oprească în drumul său spre conducerea PSD şi asta ridică unele întrebări. O fi PSD un partid în care disciplina miroase a dictatură, dar chiar aşa? Din manevră inconştientă în acţiune ineficientă şi invers? Chiar şi cei mai neinspiraţi analişti, gen Cozmin Guşă, realizează că partidul se scufundă, şi asta prin eforturi proprii. Băgaţi la guvernare în pandemie şi criză economică, lipsiţi de oameni de valoare, liberalii sunt o pradă uşoară. Însă, în loc să profite de situaţie – până la urmă, vorbim de politica românească, politică în care doar partidul contează, nu economia sau populaţia – pesediştii se sabotează aşa cum n-o face nimeni. Ciolacu preşedinte, Gabriela Firea, o voce sonoră în partid şi despre care se vehicula că va pune capăt interimatului leşinatului de la Buzău, a ales să candideze la Primăria Capitalei cu o echipă din care fac parte Petre Roman şi Mitică Dragomir, personaje notorii, dar lipsite de capacitatea de a aduce voturi, ba dimpotrivă. Probabil se bazează pe ajutorul oferit „dezinteresat” de către Băsescu, astfel că-şi permite şi astfel de derapaje.
Aparent, sunt nişte orbi care îngroapă PSD susţinând că se gândesc la binele acestuia. Totuşi, să nu uităm că nu avem de-a face cu novici. Poate că nu se pricep la strategii economice şi sociale, dar la potlogării politice îi duce capul. PSD, ca siglă şi nume, va dispărea curând din peisajul politic, însă nu de tot, ci îşi va schimba părul fără să renunţe la vechile năravuri. Pesediştii cu state vechi vor îngropa imaginea vechiului PSD şi se vor regrupa sub o nouă denumire, o nouă culoare şi o nouă siglă. Au mai făcut treaba asta în trecut; să ne aducem aminte de FSN, FDSN, PDSR şi să nu ignorăm nici rădăcina PCR. Există experienţă la astfel de cosmetizări, PSD nu reprezintă decât un capitol dintr-o istorie ce se vrea cât mai lungă. Cetatea de scăpare a fost construită din timp – printre altele i se mai spune şi Pro România – doar că s-au ivit ceva probleme neprevăzute pe parcurs şi toţi pesediştii sunt de acord că e mai cuminte să aştepte un pic, să lase liberalilor timpul necesar pentru a găuri barca sub linia de plutire. Când vine vorba de calcule politice, orice rău este spre bine.
PSD, ca denumire, pare să nu mai aibă mare viitor. Din păcate, pesediştii însă da. Pentru că, indiferent de vopsea şi discurs, politica lor va rămâne pe mai departe cea de până acum.
