Valeriu Nicolae este un activist pentru drepturile omului. Este cunoscut pentru voluntariatul pe care îl face cu copiii din Ferentari, București, pentru care a fost desemnat Cetățeanul Anului, în 2013, de către Parlamentul European. Recent, a pornit un demers simplu, atât de simplu și de eficace încât te întrebi cum de nu i-a trecut nimănui prin cap să o facă până acum. A început să adune din surse oficiale parcursul educațional și profesional al politicienilor români și a pus cap la cap materialele obținute, pe un blog care se cheamă „nutotei.ro”. Rezultatul este cutremurător, fiindcă arată negru pe alb, fără putință de tăgadă, care este traseul imposturii în România.
Presa a publicat adeseori Curriculum Vitae al candidaților numiți sau aleși, mai ales în preajma alegerilor, a constituirii guvernului sau în situațiile în care unii dintre ei s-au făcut de râs. Dar este pentru prima oară când, înșiruite una după alta, biografiile acestea scot la iveală un adevărat traseu-model al parvenirii impostorilor în viața publică. Și acesta este: șef în firma părinților sau a unui protector, școala de partid, o facultate-bidon, unul din colegiile de apărare sau informații, studii fantomatice post universitare și apoi doctorale, toate în paralel cu promovarea agresivă pe listele de partid și în administrația publică.
Această cale a ajuns să fie bine bătătorită, fiindcă este traseul cel mai facil. Nu necesită efort și nici capacități intelectuale peste medie. Trebuie doar bani din partea familiei și relații în mediile politice sau ale serviciilor secrete – neapărat ambele, una fără alta nu se poate. La capătul acestui parcurs rezultă slugile perfecte, oameni care nu se pricep la nimic dar care, odată numiți într-o poziție de decizie, execută ordinele fără crâcnire, cel mai adesea fără să le înțeleagă. Când cei care i-au promovat pierd poziția de putere, cariera impostorilor nu se termină, fiindcă în funcție fiind și-au făcut propriile relații dar și pentru că protectorii lor continuă să exercite influență, uneori – vezi cazurile Năstase sau Dragnea – chiar și din închisoare.
Și aici intervine nedumerirea mea. Este aceasta doar o cale descoperită în timp, preluată din mers de mai toți politrucii de la centru și din județe – fiindcă este vorba deja despre o adevărată armată, cu câteva zeci de mii de membri – sau este rezultatul unui plan bine stabilit, undeva pe la începuturile noii democrații din România? Și, dacă da, îl coordonează cineva, un om, un grup, un serviciu secret, vreo organizație ocultă?
Iliescu a pus oameni cât de cât competenți. Prizonieri ideologic ai școlii PCR, dar măcar aflați în treabă, știind ce și cum trebuie făcut. Le sunt contestabile mai toate deciziile politice dar nu și cele tehnice. Constantinescu și CDR nu au reușit fiindcă nu-i aveau pe acești oameni – erau toți la PDSR, preluați în bloc de Iliescu în 1990 – dar măcar au încercat să mențină un nivel decent al competenței. Lor le sunt contestabile deciziile tehnice, fiindcă nu știau administrație, dar nu și cele politice, care au fost corecte, în interes național. Năstase a reluat cutuma iliesciană: oameni care măcar aveau treabă cu domeniile păstorite. Ticăloși în a copia metehnele șefului corupt, dar măcar fiind calificați și cunoscători ai ariei de activitate.
Cred că pregnant, adică la vederea poporului, fără fereală, totul a început pe vremea lui Băsescu. Țiitoare, șoferi, paznici și cărători de servietă s-au trezit parlamentari, directori și miniștri. Acela a fost momentul în care și celelalte partide au înțeles că se poate și așa: cu doi-trei specialiști adevărați plasați în punctele cheie, cât să nu dea faliment orașul, județul, țara, în rest – fiecare liber să fure cât vrea, să angajeze pe cine vrea dar cu o condiție: să verse tributul la partid.
Pe acest fundal, promovarea grosolană a unor cadre prin excluderea concurenţilor competenți, marginalizarea consecințelor furtului și spiritul de gaşcă transpartinic ajung să fie atmosfera curentă, normală a vieţilor noastre. Impostorii se află, fără excepție, în toate partidele. Cooptările, numirile și avansările sunt rezultatul înrudirilor, obedienței, amantlâcurilor și obligațiilor, ca regulă și nu ca excepție. Este calea sigură spre pierzanie a unei națiuni, fiindcă impostura înseamnă anularea funcţiilor tuturor instituţiilor statului. Devenind simplă sinecură, fiecare instituție își mimează rolul social iar cetățenii nu o mai iau în serios.
Trăim într-un stat capturat de o minoritate de mai puțin de 1% din populație, urmare a delăsării, a atitudiniloe de tip „n-avem ce face”, „degeaba protestăm” sau „se poate şi mai rău”, lăsând ca țara să fie părăsită de cei mai buni cetățeni ai ei. Fiindcă de asta pleacă majoritatea, nu fiindcă ar fi veniturile prea mici. Însă nu este adevărat că nu avem ce face. Putem demasca impostura, așa cum face dl Valeriu Nicolae, putem alege cu cap oameni care probează studii certe și pricepere, putem cere public și zgomotos să fie promovate valorile și meritocrația. Dar vrem? Trebuie să vrem.
