Ca și iarna ce-a trecut, ca și primăvara ce ne-a speriat, iată că nici vara nu ne e mai veselă, deși în sinea noastră am tot sperat în secret că nu se poate, până la concediu și la vremea plajei, o să scăpăm noi de Covidul acesta nechemat și blestemat, care atâția oameni, cunoscuți sau nu, ne-a luat și de groază ne-a speriat! Atâtea spaime aflăm și auzim zilnic de nici nu mai îndrăznim să ieșim, nici să deschidem televizorul, că numai motive de nebunie ne dăruiește într-una zi și noapte!
Și tocmai când ne săturasem până la refuz de toate aceste luni de ascundere între patru pereți, ferindu-ne și de umbra noastră – poate și ea purtătoare de virus! – ba chiar și de oglinda care ne arată acum altă persoană decât cea pe care o cunoșteam; și tocmai când tot omul (conștient sau doar fricos!) abia iese cu grijă din casă, doar spre a merge până la piață, după pâine și lapte, iată că ne-am îmbrăcat deodată elegant – (ba eu, una, mi-a pus chiar pălăria elegantă de vară!) și ne-am dus la concert. Asta făceam altădată în mod curent căci mersul la spectacole și concerte nu era un lucru excepțional, dar acum asta a însemnat să lepădăm, precum în poveste, pielea ponosită de broască râioasă și să ne amintim de viața noastră adevărată de care ne era deja atât de dor!
Așadar ne-am îmbrăcat cu ce avem mai bun, ba ne-am și parfumat! Și am traversat apoi doar până la Casa Sindicatelor și am urcat treptele spre esplanada exterioară unde erau aranjate organizat, ca într-o disciplină militară, scaunele de plastic, la distanță reglementară unul de altul. Mai sus, pe scena improvizată pe platoul de la intrare, era deja instalată orchestra Filarmonicii botoșănene „George Enescu”, cu instrumentiștii costumați în alb-negru, adică în uniforma tip frac de vară. A apărut apoi dirijorul Mircea Holiartoc, un tânăr luminos, suplu și grațios ca un balerin, dar doldora de carte și de performanțe. Apoi au apărut solistele, soprana Cristina Simionescu și mezzo-soprana Maria Miron, două doamne frumoase, distinse și elegante, având și ele fișe de palmares grele de galoane, distincții, awarduri de nivel înalt, toate de natură a le legitima altitudinea profesională princiară. Apoi n-a mai fost nevoie de nici o dovadă teoretică fiindcă vocile lor de apertură grandioasă au dat glas cu siguranță și fermitate repertoriului pregătit cu grijă și echilibru tematic și vocal. Am ascultat astfel și am aplaudat cu toții siguranța și suplețea cu care doamnele dive au parcurs etapele unui repertoriu alcătuit din arii din opere, canțonete și duete din partituri semnate de compozitori de notorietate precum Verdi, Offenbach, Delibes, Loewe și alții, mereu cu grație și măiestrie, cu stăpânirea lejeră a vocilor fluide, chiar și la cele mai riscante și pretențioase altitudini. De remarcat perfecta armonizare a vocilor lor în volutele duetelor, mereu frumoase și armonioase, dintre care o adevărată sărbătoare a auzului și spiritului ne-a fost dăruită de interpretarea divină a minunatului „Duet al florilor” din opera Lakme de Leo Delibes, o partitură pe care o poți asculta o zi întreagă ca un descântec de alungat macularea care ne încearcă de atâta vreme…
Și încă un fapt demn de menționat, alegerea piesei „Copacul” de Jolt Kerestely, consacrată odinioară de Aurelian Andreescu, pe care, eu una, nu am auzit-o până acum cântată de o femeie (deși știu că a cântat-o Angela Gheorghiu!), dar care, în interpretarea Mariei Miron a depășit stadiul muzicii ușoare, armonizându-se perfect cu întregul ansamblu vocal-simfonic.
Aplauzele finale ale întregii galerii de spectatori – din care absenții au avut a regreta! – au sfidat – dar nu prin indisciplină – și au alungat pentru un timp înalt și aristocrat, dictatura monstruosului SARS-CoV-2, acela care, nu știu cum, ne aduce la suprafață din străfundurile memoriei colective, tropăiturile bolșevice care au distrus în chip barbar viețile oamenilor din nord-estul românesc, dar și ale atâtor alții.
Deocamdată, avem a mulțumi Filarmonicii și Primăriei pentru aceste binevenite momente sărbătorești de evadare din disperare.
