Ministerul Culturii a anunțat în 3 iunie că lansează, ca inițiator, o campanie de promovare a cărților românești, numită „Citește românește”, cu sprijinul a trei entități private. Într-un comunicat oficial, guvernul prin acest minister al său, făcea cunoscut că, în colaborare cu eMAG, Uniunea Scriitorilor din România şi Asociația Editorilor din România, lansează o campanie de promovare a cărților românești, numită „Citește românește”. O lună mai târziu, ministerul recunoaște într-un document oficial că nu a inițiat campania și nu are niciun control asupra ei.
Ministrul Bogdan Gheorghiu întărea informația că instituția pe care o conduce e cea care a avut ideea campaniei, arătând în același comunicat că: „Am căutat un partener care să poată implementa un astfel de proiect, iar eMAG a răspuns imediat, cu solidaritate, inițiativei noastre, punând la dispoziție toate resursele necesare desfășurării unei astfel de campanii. Totodată, campania este deschisă tuturor librăriilor, magazinelor online sau distribuitorilor de carte, astfel încât, împreună, să promovăm literatura românească și să o facem cunoscută publicului larg”. O lună mai târziu, în răspunsul adresat unei interpelări a senatorului Dan Lungu, același minister spune că: „ținând cont că această campanie se desfășoară fără un aport financiar din partea ministerului, sub coordonarea unor entități particulare, cu intenția obținerii de profit, instituția noastră nu deține informații despre cheltuieli de promovare, menținere a platformelor, onorarii și costurile sale totale și nici nu este în măsură să le solicite”. Mai mult, ministrul Culturii arată în același răspuns oficial că nu a fost inițiator al campaniei, așa cum susținuse în comunicatul de presă din 3 iunie, ci că doar s-a asociat inițiativei.
Ce avem noi aici? O măgărie fără margini, o batjocură fățișă și arogantă pentru tot ceea ce a mai rămas, târâindu-se, din cultura română contemporană. Bineînțeles că ar fi putut să finanțeze, prin Programul Național de achiziție de cărți și abonamente la reviste, achiziții pentru bibliotecile din țară. Să cumpere cărți ale autorilor români contemporani și să le redirecționeze astfel către cititori. Sau ar fi putut să co-finanțeze cărți românești, în așa fel încât ele să fie scoase la vânzare la un preț mai mic și să poată fi cumpărate ușor de către orice român. Dar asemenea proceduri nu aduc voturi în an electoral și nici cine știe ce intermedieri bănoase, așa cum se mai practică prin teatre și ansambluri folclorice.
Și atunci, ne întrebăm cum este posibil ca eșafodajul construit de Spiru Haret, și care părea indestructibil, să se fi năruit? Educaţia românească s-a risipit. La primul test serios, pentru aproape jumătate dintre absolvenți cititul se reduce la descifrarea semnelor, fără a fi în stare să facă vreo legătură cu conținutul. Legiuni de proști bat la porțile vieții cu unica zestre educațională dobândită în stradă și pe rețelele de pe internet. Pentru prima oară în istorie, necesitatea culturii nu mai e evidentă, iar dispariţia ei e plauzibilă. Pe locul ei stau deja, fără jenă, fluxuri neîntrerupte de ştiri despre nimic. Noua gândire este alimentată de praful de pe toba denumită găunos „expertiză”. În locul faptelor și al cunoașterii reale avem clişee, cifre statistice în mare parte eronate şi tot felul de fixații de unică folosinţă.
De aici, din criza culturală care se adâncește cu fiecare an, se hrănesc și răspândesc marotele naționalismului ortodoxist mimate până la caricaturizare, precum şi lipsa de idei recursivă fiecărei guvernări. Nu este vorba doar despre cultură în sensul ei artistic, ci despre întreaga așezare a existenței neamului pe baze solide, pe ceea ce ar trebui să-l definească. Acesta este sensul ei mai general, incluzând tradiții, credințe, obiceiuri, gastronomie și toate cele care definesc legătura dintre trecutul, prezentul și viitorul unui popor. Şi, tocmai acum, când în lume se aud zăngănind armele revoluției înspre nimic, în loc să ne afirmăm locul între națiuni, lăsăm propria noastră cultură să se dezintegreze.
Încurajăm forma fără fond, preluăm mimetic programe care conțin mii de vorbe fără acoperire. O curgere nesfârșită de Contracte, Platforme, Lansări și Re-lansări, Programe și Proiecte care se soldează, în cea mai mare parte, cu nimic. În acest ocean de iresponsabilitate, cei mai vizibili dintre politicieni sunt cei care pot genera scandaluri, intrigi, manevre și conflicte cu fiecare apariție. Tot ei sunt – nu e coincidență – și cei care ştiu puţin sau nimic despre realitatea naţională. Iar aceasta, în legătură cu unul dintre aspectele culturii, este următoarea: deși ne aflăm în prima treime a lumii ca populație și în primul sfert al lumii ca venit anual brut, nicio universitate românească nu reușește de ani buni să intre în primele 500. În nesocotirea vinovată culturii naționale, civilizația românească actuală tinde să nu se mai bazeze pe cunoaștere. Între politicile publice și cultura poporului român s-a creat o prăpastie de netrecut, ca aceea pe care am descris-o la început.
