Exact acum 30 de ani, între 13-15 iunie 1990, avea loc unul din cele mai violente, episoade din istoria recentă a României. Episod care a fost definitoriu pentru parcursul ulterior al țării, punând lucrurile pe un făgaș din care nu am ieșit nici azi.
Pe scurt, pentru cei care nu își aduc aminte, pe 13 iunie 1990, poliția a distrus corturile manifestanților din Piața Universității din București și a făcut arestări. Toată ziua au avut loc ciocniri între manifestanți și poliție. Pe 14 iunie, pe la 4 dimineața ajung la București minerii chemați de președintele Ion Iliescu și conduși de Miron Cozma. Sunt îndreptați spre punctele considerate nevralgice, bat toți studenții întâlniți, pe toți cei cu blugi sau ochelari și, în general, pe oricine poseda un aparat care depășea capacitatea lor de înțelegere. Devastează sediile partidelor politice și clădirile unor universități.
Pe 15 iunie minerii pleacă acasă, după ce președintele Iliescu le mulțumește pentru patriotism. In urma patriotismului lor, Bucurestiul ramane plin de tineri batuti, schiloditi sau morti.
Violența incredibilă, sălbăticia și cinismul cu care s-a acționat în acele zile au aruncat România în capătul întunecat al Europei, mulți ani după aceea fiind considerați niște sălbatici, cu o guvernare de tip țară africană.
Reacția dură a lui Ion Iliescu a fost determinată, evident, de dorința manifestanților de a fi pus în aplicare punctul 8 al proclamației de la Timișoara. Care stipula că șefii de partid din PCR și securiștii să nu candideze la alegeri. Nu de tot, doar pentru următorii zece ani. O cerință legitimă, pusă în aplicare în absolut toate țările foste comuniste, cu excepția României.
De 30 de ani mă tot întreb cum ar fi arătat România dacă clica aia comunistă era fugărită acasă. Dacă nu mai aveau ocazia să aplice sloganuri imbecile gen „nu ne vindem țara”, dacă nu aveau posibilitatea să fure tot, să strice tot cu prostia lor agresivă și, mai ales, dacă nu defineau atunci „standardele” noi clase politice românești.
Cum am mai scris aici, România e singura țară din UE care s-a dezvoltat în ciuda clasei politice, care a acționat ca o frână în toți acești 30 de ani. Am intrat în UE și NATO la apelul bocancilor, mișcări înghițite cu hapuri de marea parte a clasei politice. Asta a fost șansa noastră, altfel arătam și azi ca Albania.
Cei care acum se plâng ce proști sunt membrii clasei politice trebuie să înțeleagă că asta au vrut. Dacă nu ei, părinții lor. Atunci când aplaudau muncitorii de la IMGB care defilau pe 13 iunie 1990 prin București scandând „Moarte intelectualilor” și „Noi muncim, nu gândim”. Și votau comuniștii lui Ion Iliescu pe bandă rulantă.
Rezultatul îl vedem astăzi, guverne de analfabeți funcțional. Foști șoferi, foști brancardieri și pupile de politicieni care pe vremuri serveau cafea la conferințe de presă, conduc azi țara. Nu am nimic cu practicanții meseriilor respective. Și nici cu pupilele. Atâta timp cât nu vor să devină miniștri.
Am înțeles atunci, cumva, motivația multora. Propagandiștilor lui Iliescu le-a fost ușor. Au luat versuri de genul „mai bine mort, decât comunist” și le-au transformat în amenințare. Eram ziarist tânăr atunci, abia mai târziu am sesizat pericolul. Toți românii fuseseră comuniști, erau membri PCR. Ori e foarte greu pentru un om să accepte că viața lui a fost în van, nu a făcut nimic bun. Plus că mai era și în pericol de moarte. Faimosul punct 8 al proclamației se referea doar la ștabii PCR și la securiști, nu la cei făcuți cu forța membri de partid. Dar asta s-a pierdut pe drum, cum spuneam, nu prea aveai de unde să te informezi.
Miron Cozma, șeful minerilor, a fost condamnat la închisoare pentru 13-15 iunie 1990. Pentru Iliescu, Măgureanu șeful SRI de atunci, și încă vreo doi-trei procesul a început abia în 2019, merge mai greu, ca la tot ce e legat de Ion Iliescu, pe care eu îl consider tătucul dezastrului numit România zilelor noastre.
Pentru Iliescu, cei din piață erau „golani” în 1990. Cu un an înainte, revoluționarii din Timișoara fuseseră numiți de Ceaușescu „huligani”. Acum un an sau doi, Dragnea le spunea celor din piață, care manifestau contra schimbării legilor justiției, „șobolani”. Ne învârtim în cerc sau mi se pare mie?
Pe 10 august 2018, o mulțime de români au fost gazați și bătuți în Piața Universității, la un miting. În ciuda eforturilor depuse de jandarm, ziariștii au reușit să relateze, să facă poze, filme, plus să mai publice și anchete cu cine a fost la comandă, unde s-au luat deciziile, tot. Așa, și? Carmen Dan, ministrul de justiție de atunci, e bine mersi, nulitatea aia de Dăncilă nu știe, că nu era în țară, de parcă de la graniță încolo nu mai era prim ministru, Dragnea fugise și el prin Brazilia.
De fapt, au încercat să mai provoace un 13-15 iunie. Doar că nu le-a ieșit, nu mai e chiar ca în 1990. Dar nici mult nu a lipsit.
Da, istoria nu iartă proștii. Și nu mă refer la clasa politică aici.
Site-ul cursdeguvernare.ro are un serial cu titlul acesta, trece în revistă toate ocaziile ratate de România, care au dus la situația în care o țară cu asemenea potențial să fie printre cele mai sărace din Europa.
Numai că explicația completă nu ține doar de economic. Ține și de 13-15 iunie 1990, plus perioadele în care am avut „un președinte pentru liniștea noastră”. Bazele „sănătoase” ale dezvoltării românești atunci s-au pus.
