M-am întrebat în aceste zile ce au gândit bisericile văzând că pandemia vine peste oameni. M-am întrebat ce pilde, ce vorbe vor alege pentru a-i încuraja. Patriarhul României ne-a spus că primele cuvinte ale lui Iisus Hristos după Înviere au fost „nu vă temeți!” și „bucurați-vă!”. Dar nu ne-a spus cum să facem să nu ne temem și cum să ne bucurăm când sute de frați de-ai noștri sunt răpuși de molimă și alte câteva mii sunt pe cale să-i urmeze.
Papa a ales să ofere imaginea modestiei supreme, rugându-se de unul singur în imensa piață a bazilicii Sfântul Pentru. Noi ne-am ales, în schimb, cu o slujbă nu cu mult diferită de cele din anii precedenți. Dincolo de frica de moarte, ceea ce demoralizează acum omenirea este așa numita distanțare socială. Fără credința comună, împărtășită, în izbăvire deznădejdea ne poate prăvăli într-un hău agnostic, cu consecințe imprevizibile. Despre asta am fi vrut să auzim.
Paștele nu se termină într-o zi. Durează până la Înălțare. Paștele înseamnă bucurie, dar bucurie întemeiată pe suferință. Ne-am obișnuit să ne adresăm lui Dumnezeu la suferință sau, în alte situații, doar ca să-i cerem ceva. Ce am făcut ca să dobândim sau merităm acel ceva? Asta ar fi trebuit să o aflăm de la slujitorii săi. Ne-au lăsat singuri în fața urgiei, ne-au lăsat să ne întrebăm unde este Dumnezeu într-o vreme de grea încercare pentru creatura sa.
Biblia ne spune că Dumnezeu este creatorul, diriguitorul și izbăvitorul lumii. Dumnezeu este omniprezent, omniscient și-i pedepsește pe neascultători. Poți să intri în legătură cu Dumnezeu pe calea rugăciunii și a faptelor bune. Atunci, răspunsul la întrebarea de mai sus ar putea fi că Dumnezeu ne supune la această încercare pentru a ne obliga să ne regăsim, ca indivizi dar și ca specie, și fiindcă o luasem pe o cale greșită? Așteptam să ne răspundă la frământările acestea mai marii bisericii noastre, teologii și teozofii ei. Dar nu au făcut-o.
Lumea se refugiază, superficial, în ritualuri, pierzând substanța. Așa a apărut și întrebarea: „unde este Dumnezeu în clipele de restriște”? Unii cred că urgențele și presiunile vieții curente ar transforma întrebarea aceasta într-o altă formă de îndoială asupra existenței divine. Eu însă cred că această întrebare trebuie pusă, chiar dacă ține de o reflecție oarecum speculativă. Însă la ea nu trebuie să încercăm să ne răspundem singuri. Când suntem bolnavi, mergem la doctor, când avem îndoieli de acest fel – ar trebui să ne adresăm preotului. Cum nu am putut face asta, era de așteptat să vină preoții printre noi, să ne lămurească. Acum, în era comunicării, aveau toate mijloacele să o facă. Sau măcar să folosească acest prilej, al celei mai mari sărbători creștine, să ni se adreseze omenește și nu ascunși după pasaje accesibile doar inițiaților.
Papa Benedict, demisionarul, altfel un strălucit teolog, dacă nu cel mai mare al culturii contemporane, spunea că „noi vedem numai fragmente și ne înșelăm când vrem să devenim judecători ai lui Dumnezeu; vrem să credem într-un Dumnezeu al rațiunii, dar una care se vrea unită, imposibil, cu iubirea și cu binele”. Da, are dreptate, la acest Dumnezeu reinventat ne rugăm. De aceea, îndatorirea slujitorilor săi ar fi trebuit să fie, și în acest caz, chemarea oamenilor la a face din această rațiune călăuza vieții lor, împotriva derapajelor de orice natură, de a le explica în ce fel este posibil și una și alta. Iarăși, constat cu uimire că nu au făcut-o.
Ce fel de Dumnezeu a putut lăsa să se petreacă crimele cele mai mari ale istoriei? Ce fel de Dumnezeu lasă loc calamităților? Nu cumva ne-o facem singuri, Dumnezeu îngăduind marile căderi ale omenirii doar pentru a o aduce pe calea cea bună? Cum să nu se supere Dumnezeu pe oameni când sunt mai mult ca niciodată profeți mincinoși, unii care trăiesc din nedreptăți făcute altora, egoism și trufie prostească, credincioși parșivi, indivizi care încalcă orice reguli și apoi se roagă?Da, Dumnezeu este atotputernic dar i-a lăsat pe oameni să-și construiască lumea în care vor să trăiască. Și le-a lăsat și un mesaj: să respecte ființa umană, să ajute pe cel în nevoie, să facă dreptate, să îngrijească natura, să cultive adevărul și binele. Întrebarea grea, care trebuie pusă în aceste vremuri de restriște, este dacă am ținut seama fiecare dintre noi de acest mesaj. Nu cumva de aici – așadar, din surse foarte concrete și lumești – vine răul în formele pe care le trăim astăzi?
Am pus prea multe întrebări și cred, în ignoranța mea de mirean, că nu sunt numai ale mele. Despre ele și despre unitatea noastră în credință mă așteptam să vorbească întâi stătătorul bisericii noastre în noaptea de Înviere. Dar nu a făcut-o. Înțeleg că a fost supărat de absența credincioșilor de la slujbă. Noi însă, credincioșii, suntem supărați dintr-un motiv diametral opus: absența preoților dintre noi. Mă tem că biserica noastră a pierdut cel mai mare prilej din ultima sută de ani de a stabili cu turma sa și o altă legătură decât cea materială, respectiv cea spirituală. Adică tocmai menirea existenței sale.
