Parcă s-ar cuveni ca unii oameni care au făcut lucruri deosebit de valoroase în viața lor să rămână mereu în această lume, ba chiar nici să nu îmbătrânească pentru că, dacă îl vedem deodată pe Florin Piersic cărunt și ofilit suntem surprinși ca de o glumă proastă sau de o jignire personală. Dar nu e asta legea vieții pământești, deși uneori ni se pare nedreaptă și, dacă ni se dăruiesc din când în când niște oameni care par a fi însuflețiți de Sfântul Duh în bogăția harului lor, mai devreme sau mai târziu, aflăm că și ei sunt doar oameni trecători către lumea de dincolo. Dar atunci, aceștia se cuvin nemuriți în imagini înrămate, în bronz de statuie sau măcar în amintire dăinuitoare. Asta încerc eu să fac acum aici, să trezesc la amintire ființa unei persoane care merită dăinuirea și calda reamintire. Căci mulți oameni din generația adultă își amintesc desigur de fericirea trăită în copilăria lor când priveau spectacolele Teatrului de păpuși „Vasilache” și sufereau de mila nedreptățitului Harap Alb, de frica lupului ce o urmărea pe Scufița Roșie, ori de fericirea Lizucăi ce se juca liberă prin pădure alături de prietenul Patrocle, personaje și stări sufletești pe care nu le vor putea uita vreodată, căci le-au considerat însuflețite. Dar acelea doar păreau a fi vii, căci acea viață le-o dăruia cineva ascuns după un paravan, cineva care le mânuia și le dădea glas minunat. Acei oameni nevăzuți, dar auziți, erau păpușarii, niște artiști – vrăjitori ce știau să dea viață poveștilor. Iar acum a plecat spre scena raiului o astfel de persoană ce reprezintă întruparea perfecțiunii acestei meserii transformate în artă, pe numele său Gabriela Nistorică, nume care ar merita să devină o denumire-simbol a acestei arte înalte. Am nenumărate amintiri despre această artistă inegalabilă din vremea când soarta m-a smuls de la Ipotești și m-a chemat să-mi împletesc trăirea cu lumea scenei celor mici. Chiar dacă această artistă nu era o persoană confortabilă, eu am iubit-o și am admirat-o profund pentru arta sa, pentru sufletul ei pasionat de frumos, pentru devotamentul și caracterul său integru, dar, mai ales, pentru neliniștea ei creatoare cu care nu se mulțumea până nu reușea să transforme bucata de lemn și cârpă într-o ființă cu suflet. Și tot atâta suflet punea în cizelarea păpușarilor tineri cărora le transmitea nu numai meseria, dar și măiestria de-a o transforma în artă neasemuită. Și avea ce arăta! Nu le-am numărat exact, dar știu că a realizat mult peste suta de roluri în care glasul ei inegalabil făcea să frisoneze sufletele copiilor ascunși în întunericul sălii! Și ce roluri! Unul și unul! Mi-ar trebui un capitol de carte ca să le înșir. Voi aminti aici, de pildă, rolul titular din piesa „Mica vrăjitoare” cu care am fost invitați să participăm la festivalul internațional de la Șibenik (fosta Iugoslavie) care a fost, de fapt, prima noastră ieșire în „occident” și unde performanța noastră a fost entuziasmantă. Sau Marele Premiu cu recitalul „Oul discordiei” la Gala recitalurilor păpușărești, (prima ediție), festival care a adunat la Botoșani aproape toate teatrele de păpuși din țară, dar și personalități naționale precum Zaița Silvestru, Irina Niculescu (directoarea Teatrului Țăndărică), Viorica Weber, Ion Lucian și alții, dar și oameni din mai toată presa teatrală…
Fie ca aplauzele sonore de atunci să estompeze liniștea tristă de acum în care ai ales să te desparți de noi și de copiii pe care atât i-ai iubit. Scriu acum, în miez de noapte, acest gând de neuitare și, pentru că nu mă pot număra printre cei opt însoțitori îngăduiți, în locul atâtor participanți la convoiul meritat, îți scriu doar, cu sufletul îndurerat: „Rămas bun, dragă prietenă și neasemuită artistă!”
