„S-a stins viața falnicei Veneții/ N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri”. Ah, de câte ori nu se cuvine să constatăm perenitatea eminesciană, chiar virtuțile sale profetice! A trebuit să mi le reiterez privind clipul cu imaginea actualei Veneții, absolut pustie și imobilă, total lipsită de freamătul vesel și hedonist de odinioară, de celebrele gondole conduse de veselii barcagii muzicali ce ridică imnuri minunatului „sole mio!” în timp ce călăuzesc pe sub podurile arcuite pe îndrăgostiții dornici să pășească fericiți pe dalele pieței San Marco. Și, în continuare răsare în memorie, – nu știu cum! – o altă sintagmă premonitorie: „Unde-s ai lumii împărați? Unde-i Artaxerxes?” Mai privesc apoi un alt cadru încremenit în aceeași imobilitate spectral-tăcută, de astă dată din Parisul acum lipsit de notorietatea sa de-a dreptul istorică, dar și de forfota galantă (mai nou, și foarte multicoloră!) de pe bulevardele știute pe de rost de către orice elev mai răsărit și unde se plimbă acum, doar …o rață! solitară (de unde o fi răsărit oare o rață în centrul Parisului? Aflăm apoi tot mai des și mai alarmist de tot mai noile isprăvi ale agentului patogen vinovat de aceste fenomene incredibile în lumea noastră actuală ce părea a fi tihnită și ferită de catastrofele molimelor derulate de-a lungul istoriei. De pildă, asistăm siderați și neîncrezători la un spectacol ca dintr-un film horror, care exhibă imaginea unui lung șir de bolnavi inerți, înșirați ca într-o tranșee de război, pe coridoarele de ciment ale unui mare spital din Italia, pe care nu se mai repede nimeni să-i ridice, să-i ogoaie, căci nu mai au unde să-i ducă și ce să le mai facă altceva decât ce va hotărî soarta fiecăruia. Dar cel mai zguduitor peisaj este acela al unei săli imense, realmente înțesată de coșciuge aliniate, despre care se comunică faptul că nu mai au unde să le ducă și că le transportă anevoie în convoaie de camioane către locuri depărtate unde se înghesuie așteptându-și rândul la crematoriu. Și asta în lipsa înlăcrimaților și zgomotoșilor însoțitori italieni de odinioară, care nu-și mai pot lua rămas bun și nu-și mai pot plânge morții, după cutuma ancestrală de pretutindeni. Mi s-a părut a fi acesta cel mai tragic și semnificativ fapt al acestei noi ipostaze a existenței noastre actuale, în care urmașii și apropiații sunt lipsiți de dreptul de-a păși înlăcrimați în convoiul ultimului drum al celor dragi, așa cum cer obiceiurile tragicelor despărțiri.
Dar, ca într-un caleidoscop grăbit, se rotesc alte secvențe uimitoare precum acelea – căci nu e unul singular, ci un șirag bogat – ale românilor care sosesc în grabă pe toate intrările, nerăbdători să se ogoaie la sânul mamei-țară, după ce au părăsit-o ani la rând în autobuze aglomerate, atrași de acel Eldorado al unui „trai mai bun”, lăsându-și copiii de izbeliște în grija vreunui bunic speriat și neputincios. Acum aeroporturile gem de săptămâni întregi de invazia indigenilor care adesea declară fals că vin din zone ferite de cumplitul virus invadator și, drept urmare, în urma lor se răsfiră un convoi de contagioși care se diseminează vertiginos presărând plaiurile țării cu progeniturile cumplitului Covid al 19-lea.
Bun, molima s-a întins în toată lumea, ajungând să constituie un fel de clasament al performanțelor patologice, deci situația autohtonă nu e în topul acestei „performanțe”, ba încă e destul de codașă față de altele. Dar ceea ce constituie un unicat este faptul că nici o altă țară nu a adunat atâta puhoi de „diasporeni” întorși acum cu grăbire și care forțează aeroporturile să facă, pur și simplu, naveta spre a-i recupera, după ce a fost necesar să se convie cu vecinii să creeze culoare de tranzit prin granițe deja închise. De ce oare și când anume a plecat în lume acest puhoi de români, pe când alte nații se dovedesc a fi de mult aciuate la casa și în țara lor? Și încă ceva pe care îl murmură sotto voce mai toată lumea: acum se năpustesc peste noi mereu veștile despre creșterea numărului de contagioși pentru care nu-s echipamente dar, mai rău, se dovedește a nu fi nici destule spitale în care să se poată izola cum se cuvine victimele cumplitului virus; mai mult, crescând numărul medicilor și personalului sanitar molipsiți de virus, se manifestă primejdia de-a nu mai avea nici cine să trateze bolnavii, așadar, cu toată roadele bogate ale generațiilor de medici români performanți, aceștia își câștigă acum, pe bună dreptate, respectul în alte țări, lăsând stetoscoapele obârșiei să atârne părăsite. Se întreabă însă cei mai curajoși – căci încă nu s-au vindecat de frica devenită endemică – : unde și de ce au dispărut – ca într-un cataclism – atâtea spitale (pare-mi-se vreo 67!) care-și făceau cuminți datoria de a îngriji viața locuitorilor de pe aici și unde și de ce au plecat dintr-o dată – ca la o comandă militară sau un îndemn maritim! – zeci de medici performanți, atât de necesari acum acasă?
Ca să închei – deocamdată! – cum se cuvine în chip simetric, tot cu o sintagmă eminesciană, nu-mi vine acum în minte decât aceasta atât de potrivită: „De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii”.
