În zilele astea când, într-un fel sau altul, suntem cu toții reduși la nevoile de bază, adică hrană și medicamente, la care se adaugă distracția ieftină adusă de internet și componentele sale gen facebook sau netflix, ne putem reconsidera multe dintre opinii. Nu este nici o catastrofă dacă nu mai dăm banii pe haine pe care le purtăm doar de câteva ori înainte de a le stivui în teancul din dulapul ce devine tot mai neîncăpător. La fel, prin cumpărături de impuls, ne umplem debaraua cu pantofi pe care pur și simplu îi încălțăm mult prea rar. Nu s-a petrecut nici o catastrofă dacă nu am ieșit la masă, la restaurant, cu prietenii, după cum lumea continuă să se învârtă și dacă excursia planificată în Italia sau Spania nu a mai putut avea loc. Vrând, nevrând, acceptăm noua realitate, în care ne ascundem de un inamic invizibil, dar cu potențial mortal și astfel aflăm, printre altele, că mașina din parcare reprezintă un lux inutil pentru a ne deplasa prin orașul nostru mic, cu străzi tot mai aglomerate, atunci când se circulă.
În orele, zilele și săptămânile cât vom sta închiși în case, cu excepția micilor intervale în care este permisă ieșirea la cumpărături sau la lucru, acolo unde se mai lucrează, avem vreme să medităm la cât de puțin ne trebuie de fapt ca să trăim.
Numai că chiar și acest puțin, pentru o bună parte dintre noi, care lucrăm în sectorul privat, va înceta să mai existe, iar acest lucru par a nu-l înțelege cei aflați la putere. Atent la cheltuieli, ca un contabil sârguincios, ministrul de finanțe este depășit de situație. După ce a promis că va acorda șomaj tehnic, în valoare de trei sferturi din leafă, cu condiția să nu închidă, firmelor cărora le-a scăzut cifra de afaceri, are grijă să adauge imediat că sumele respective sunt purtătoare de impozit. Abordarea obtuză și excesiv de birocratică nu salvează de la închidere nenumărate întreprinderi mici și mijlocii și nici de la pauperizare cel puțin un milion de români, angajați ai acestora. Graba cu care ministrul, supervizat de premier, vrea să impoziteze ce nici măcar nu a dat încă, denotă faptul că încă nu și-a dat seama ce se petrece cu adevărat, pentru că doar dacă nu pricepi că mâine nu va mai exista un întreg sector economic, cel privat, vrei să-l și impozitezi.
Am asistat cu toții la primul val de măsuri ce a determinat golirea magazinelor, prin reflexul de supraviețuire al oamenilor. Golirea magazinelor a dus și la golirea buzunarelor, iar următoarele anunțuri similare nu vor mai provoca așa ceva, pentru simplul fapt că dispar banii necesari. Oricum, deocamdată, banii respectivi, pentru așa zisul șomaj tehnic, vor veni târziu, poate după câteva săptămâni, deși ar fi nevoie urgent de ei, multe din firmele care s-au închis de-a binelea pur și simplu nu au bani nici pentru plata salariilor, nicidecum și a cortegiului de impozite aferente. Desigur, nimeni nu se gândește la pierderile micilor întreprinderi, cauzate de deprecierea stocurilor, cheltuielile fixe, cum ar fi încălzirea și electricitatea sau chiriile, cu precizarea că, în înțelepciunea lui, guvernul vrea să amâne plata acestora, pasând povara pe umerii companiilor de profil sau a proprietarilor. După același model, de a da fără ca de fapt să dea nimic, ministerul de finanțe ne aburește că a amânat plata taxelor locale, cu bonificație, cu încă trei luni, deși marea majoritate a cetățenilor oricum le-au plătit deja. Și acesta este un caz tipic de a face pomană cu banii altora, aici cel care suportă efortul financiar fiind primăriile.
Toate statele afectate au anunțat măsuri fără precedent, alocând sume uriașe, pentru a-și păstra întreprinderile mici și mijlocii funcționale. Numai guvernul nostru parcă nu nimerește ritmul și, cu toate că a imitat aidoma măsurile și recomandările UE referitor la carantină, despre viitoarea relansare economică pare că nici nu vrea să audă. Inițiative precum cea a britanicilor, proaspăt plecați din Uniune, de a oferi fiecărui salariat, pentru trei luni, o leafă decentă, sau a americanilor, cam în același sens, par să nu intereseze pe nimeni de la noi și încep să înțeleg de ce ministrul Câțu a fost mereu respins la audierile din parlament.
În astfel de momente este nevoie de un finanțist a cărui viziune să-i depășească lungul nasului. Trebuie o persoană care să facă diferența între a plăti în van pensii speciale uriașe sau armate de bugetari ascunși, ca noi toți, în case, sau a injecta bani în întreprinderi care pot avea șansa să renască după criza provocată de gripa chinezească. Asta înseamnă că hotărăște de fapt cu viitorul acestei țări, atât cât a mai rămas din ea. Mai poate însemna și decăderea sau triumful liberalilor, știut fiind că vor fi judecați la viitoarele alegeri, amânate sau nu, după faptele și deciziile pe care le iau acum. Însă văzându-i ce fac, am mari emoții, mai ales că la noi, la români, o criză nu vine niciodată singură.
