Tot ceea ce vedem zi de zi este, într-un fel sau altul, istorie. Chiar și o zi banală de lucru, până la urmă tot istorie este, una personală. Ceea ce trăim însă acum pare a fi o a doua mare revoluție a istoriei recente, după cea din 1989, care a schimbat de la soarta multor popoare până la harta lumii. După criza financiară din 2008 și după micile cutremure generate în câteva colțuri ale lumii de manipularea grosolană a prețurilor la țiței sau de provocarea și reprimarea unor revoluții punctuale, de data asta – și cu și fără pandemia de gripă chinezească – asistăm pe viu, cu fiecare zi care trece, la reașezarea ordinii mondiale.
Anul trecut, pe 15 martie, Andreea Esca citea la Pro TV o știre pe care majoritatea celor care urmăresc jurnalele acelei televiziuni nici nu au băgat-o în seamă. Prezentatoarea cita o înștiințare difuzată de toate marile agenții de presă, venită din partea președintelui Organizației Mondiale a Sănătății, și care estima că în cel mult un an – adică acum! – omenirea va trebui să facă față unei pandemii provocate de un virus necunoscut la acea dată. Bine, am înțeles, poporul aștepta nesățios veștile decoltate despre scandalurile zilei din showbiz, dar autoritățile? Nu numai ale noastre, noi nu suntem, cel mai adesea, decât triștii epigoni ai jumătăților de măsuri aplicate integral de alții, dar nimeni nu a reacționat energic și imediat. Guvernele, serviciile, miile de ONG-uri – nimic, nicio reacție.
O delăsare generală, sprijinită pe „proceduri” create în birouri rupte de realitatea de la firul ierbii, a împins întreaga lume civilizată înspre o consecință inevitabilă. Nu numai la noi, fenomenul a cuprins toată partea cât de cât avută a planetei. Electronizarea forțată, democratizarea accesului la difuzarea de informație, facilitarea accesului la bunuri și servicii pe care oamenii obișnuiți de acum 30-40 ani nici nu le visau, vicierea modalităților de promovare și ascensiune socială au produs efecte tocmai contrare celor așteptate.
De mai bine de zece ani ordinea firească a valorilor s-a răsturnat. Comunicarea a devenit mai importantă decât conținutul, emoția a devenit mai importantă decât adevărul. Valorizăm ciudații și marginalii, ignorăm adevăratele elite, cele care țin civilizația pe umeri. Tinerii habar nu au care este esențialul științific relevant pentru omenire, dar ridică la rang de icoane tot felul de ciudați aflați în crizele pubertății întârziate. Demitizăm pilonii culturali și băgăm în capul copiilor noștri, la schimb, producțiile derizorii ale unor irelevanți, pe criterii neinteligibile. Nu numai noi, asta e de neînțeles pentru mine, ci peste tot în lume.
Nici vorbă să fiu vreun admirator al regimurilor autoritare, unul dintre ele mi-a mâncat jumătate din viață, totuși nu pot să nu constat că democrația, așa cum funcționează ea astăzi, își atinge în multe privințe propriile limite. Râdeam de chinezii care au scos armatele pe străzi, pentru disciplinarea populației? Iată, tot Occidentul face la fel. Cu rugăminți, cu amenințări, cu amenzi nu a mers. De ce? Ca în orice vremuri de restrişte, oamenilor le este greu să-și schimbe comportamentul de azi pe mâine. Unii oameni nu consideră circumstanţele ca fiind serioase şi au propriile lor teorii despre pandemie. Cei mai mulți cred că măsurile luate de guvernele lumii sunt exagerate. Teoriile conspiraţioniste fac valuri și, în timp ce unii afirmă că pandemia este o simplă răceală, alţii sunt convinși că rugăciunea vindecă boala.
Fiecare om are propriile lui mecanisme de apărare în faţa unei situaţii serioase. Pentru a nu intra în panică, psihicul ne înarmează pe fiecare cu diverse metode care ne asigură că suntem echipaţi să facem faţă unei situaţii de amploare. Astfel, în anumite cazuri, oamenii preferă să respingă orice fel de explicaţii şi să emită propriile lor teorii despre ceea ce se întâmplă. Această atitudine le dă un sentiment de control asupra unei situaţii ambigue şi certitudinea că propriile idei sunt mai valoroase decât cele ale străinilor. În lipsa unui răspuns clar, instinctul ne face să căutăm singuri o soluţie ori o explicaţie. De cele mai multe ori asta se traduce prin informare din surse diferite dar în cazul celor incapabili de un asemenea efort ideile rezultate din cultura precară sau informația gata mestecată dintr-o sursă de încredere (o vecină, un post tv) sunt îndeajuns pentru a-i linişti.
Aşadar, oamenii preferă să se îndrepte spre ceea ce sunt mai degrabă dispuşi să facă decât spre ceea ce li se cere. Atitudinea asta se mulează perfect și pe tendința națională, copios alimentată de comportamentul lor, de a contesta autoritățile. Nu în ultimul rând, cei foarte tineri adaugă acestor tare ale părinților și bunicilor sfidările tipice vârstei. Rezultă, per ansamblu, o atitudine generală de neîncredere, ironizare și subevaluare a situaţiei. Dar atitudinea asta nu schimbă realitatea, iar pandemia nu devine mai puţin reală doar pentru că nu-i acordăm prea multă importanţă. Negarea realităţii este un proces natural în unele cazuri, dar puternic dezadaptativ în circumstanţele actuale. Adică poate să ne omoare.
