Virusul care poate schimba lumea – George LAZĂR, director

Descoperit la sfârșitul anului trecut, noul coronavirus, apărut în China, a făcut până acum aproape două sute de morți și mii de bolnavi. În pofida măsurilor de carantină luate de autorități, care au izolat deocamdată orașe cu o populație totală mai mare decât a României, Bulgariei, Ungariei, Austriei, Cehiei și Slovaciei la un loc, agentul patogen se răspândește nestingherit, existând suspiciunea că cifrele oferite de chinezi sunt cu mult sub cele reale.

Zilnic, canalele de știri fac, pentru rating, apologia începutului de coșmar sau încearcă să minimizeze efectele răspândirii acestei noi boli. Deocamdată procentele sunt încurajatoare: rata mortalității este considerată redusă, chiar mult mai redusă decât în cazul altor ucigași microscopici care au bântuit în acest început de secol și mileniu, cum ar fi cel botezat SARS (Sindrom Respirator Acut Sever), asta însemnând că doar doi sau trei oameni infectați, dintr-o sută, vor muri. Poate părea puțin, dacă vom compara cu decesele înregistrate în menționatul caz SARS: peste zece la sută, dar este enorm pentru acea parte din populația planetei obișnuită să trăiască în siguranță, la adăpostul unor sisteme medico-sociale bine organizate, departe de războaie și calamități naturale. Trebuie menționat și că rata mortalității, la începutul oricărei epidemii sau pandemii, este mai ridicată, întrucât prima afectată este partea cea mai vulnerabilă din populație care, din diferite motive, are imunitatea scăzută.

Ceea ce a uimit la acest nou virus este gradul înalt de contagiune, de peste trei, adică o persoană poate contamina în medie încă cel puțin alte trei. Unii specialiști sunt convinși că măsurile de carantină sunt inutile și că nu fac decât să încetinească propagarea virusului, care oricum va avea loc. Mai adăugăm la toată isteria și știrea conform căreia un vaccin nu poate fi gata decât în minim șase luni (față de optsprezece cât e durata normală) și că se estimează că pandemia se va stinge de la sine (când rata de infectare devine subunitară) după cam doi ani, lăsând în urmă câteva zeci de milioane de morți, și până la panica mondială mai este doar un foarte mic pas.

Deja efectele au început să apară și la noi în țară: toate excursiile în China (probabil urmează și alte țări asiatice) au fost anulate. Desigur, acesta este un efect mărunt, practic nesemnificativ, însă trebuie să ne gândim la nenumăratele afaceri de toate dimensiunile care se desfășurau în cea mai populată țară din lume. Iar poate acolo, datorită centralizării comuniste, lucrurile pot fi ținute cumva sub control, însă în Occident nu va fi deloc la fel de simplu. Curse aeriene anulate, în condițiile în care piloții sau controlorii de trafic fac greve pentru creșterea salariilor, comenzi pentru avioane anulate, în condițiile scăderii traficului de călători, lipsă de turiști asiatici, consemnați în carantină, în țările lor, produse industriale care nu vor mai fi nici făcute și nici livrate, din cauza închiderii porturilor, lumii de către cel mai mare manufacturier, scăderea consumului de combustibil fosil pe fondul scăderii circulației automobilelor, scoruri record în cotația aurului, toate sunt semne sigure ale brânciului care poate trimite lumea într-o recesiune mult mai profundă decât cea începută în urmă cu doisprezece ani.

Răstimp, în țară, de parcă am fi pe o altă planetă, asistăm la vicleșugul transpartinic dacă să se taie sau nu pensiile speciale, contând pe faptul că judecătorii constituționali vor respinge noua lege care le dijmuiește veniturile, la târguiala fără sfârșit dacă vom alege sau nu primarii într-un tur sau în două, precum și la alte teme la fel de importante, dar de fapt ridicole, dacă clasa așa zis politică ridică nasul din noroiul în care se scaldă de trei decenii și încearcă să înțeleagă ce uragan se apropie. Dar la cât îi știm de pricepuți și preocupați, chiar dacă spitalele ar geme de bolnavi, n-ar ridica un deget, imaginându-și că pot să fugă în țările calde, la fel ca din fața procurorilor, și de pandemie. Nu, nu vor face nimic altceva decât ceea ce știu foarte bine, anume să se lupte pentru folosul propriu, al rubedeniilor și al amicilor, în speranța de a pune mâna pe o bucată cât mai mare din prăjitura puterii pe care o înțeleg atât de rudimentar și de greșit. De aceea, dacă vrem să avem vreo șansă, chiar dacă nu e prea creștinește, mă rog ca noul coronavirus, când va veni – pentru că va veni – măcar să meargă prima oară în parlament, dacă tot e să înceapă de undeva.