Prin anii 80, când am dat admiterea la liceu, la română, pe lângă gramatică exista și partea de literatură. Pentru acea parte aveam de învățat pe de rost niște chestii la care le spuneam „comentarii”. Probabil asta erau, un soi de recenzii critice la anumite opere literare studiate în școală. Așa că partea de literatură de la admitere nu avea nimic de-a face cu literatura, ci cu memorarea.
În învățământul modern al zilelor noastre nu se mai procedează așa, evident. E mai rău, sistemul s-a propagat și la examenul de bacalaureat. Diferența e că pentru proba de bac elevii nu au de învățat pe de rost „comentarii”, acum se numesc „eseuri” (ne-am modernizat, vezi bine). Pentru cei care nu au copii pândiți de spectrul examenului de bacalaureat voi explica fenomenul. În esență, se procedează cam așa: profesorul aduce acele eseuri (sau le „face” împreună cu elevii), elevii le memorează și merg la examenul de literatură. Nu importă că habar nu au ce scriu, că nu înțeleg absolut nimic, esențial e să știe eseurile alea ca pe apă.
Deoarece mi se pare o înapoiere teribilă, o jignire groaznică la adresa inteligenței și capacității de înțelegere a elevilor, am tot încercat să înțeleg care este noima unei asemenea stupidități. Adică de ce nu sunt lăsați copiii să scrie, cu vorbele lor, ce au înțeles ei din operele anumitor scriitori, că poate le rămâne ceva în cap și după examen, nu uită chiar tot a doua zi.
Iar singura explicație care stă în picioare este următoarea: profesorii nu se pot înțelege cum să corecteze lucrările de bac. Și atunci au ajuns, natural cumva, la aceeași formă de redactare a lucrării, pentru a le fi mai ușor la corectură și a evita neînțelegerile. Adică, dragi părinți, motivul pentru care copiii dumneavoastră învață pe de rost ca berbecii este ca profesorilor să le fie bine și comod atunci când sunt puși să corecteze. Asta e.
La științele exacte e mai simplu, acolo nu sunt probleme. În schimb la română (plus o întreagă serie de discipline umaniste, să nu credeți că româna e singurul caz) era cam relativă treaba. Așa că s-a apelat la o uniformizare cumva asemănătoare cu științele exacte și s-a rezolvat problema, profesorii răsuflă mai liniștiți. Sunt copiii mai chinuiți și lipsiți de cunoștințe de cultură generală dar așa e viața, grea.
Dacă sunt profesori care au spus ceva împotriva acestei metode oribile de a ne bate joc de copiii noștri, îi rog să mă ierte. Dar eu, unul, nu prea i-am auzit, ceea ce înseamnă că ori nu există, ori sunt prea puțini. Victimele sunt copiii, iar profesorii, voluntar sau nu, nici nu mai contează, sunt complicii unui sistem care îi ține pe copiii României în prostie și neștiință.
E limpede că memoria e necesară procesului de învățare. Memorăm ceva, pentru a putea lega cunoștințele nou aflate de ceea ce știm deja. E un proces care continuă pe toată durata vieții noastre. Dar nu e vorba de memorare mecanică, automată, care nu este doar absolut inutilă, ci și dăunătoare.
Acum mai bine de o sută de ani, Spiru Haret, reformatorul învățământului românesc, transmitea profesorilor, în primul său mandat de ministru: „Pretutindeni se cere ca profesorii să nu facă apel la memoria şcolarilor decât atunci când învăţământul nu-i poate ţine locul. Peste tot se impune a se face aplicaţii şi a se dezbrăca învățământul cât mai mult posibil de caracterul abstract și pur teoretic”. De ce nu facem ce știm de atâta vreme mă depășește, însă exemplul ăsta mic cu învățatul pe de rost la literatura română spune multe despre atitudinea majorității profesorilor români vizavi de modernizarea învățământului. Nu mai e nevoie să dăm vina doar pe miniștri, pe programă, pe birocrație, pe sistem. La încremenirea din tot balamucul acesta poreclit școală contribuie din plin cadrele didactice.
De fapt, cred că e vorba de boiereala generalizată din sistemul de stat. În ultimii patru ani salariul mediu în educație s-a dublat. Nu știu dacă în afară de medici și cei care ard gazul prin administrația publică se mai poate lăuda cineva cu așa creșteri. Vi se pare că s-a dublat și calitatea învățământului? Cu siguranță că nu, e posibil să se fi dublat ceea ce trebuie să învețe elevii pe de rost, asta se poate.
Doamna aceea care e vremelnic ministru al învățământului mai bine s-ar ocupa de chestiile astea, în loc să umble prin școli cu televiziunile după ea. Primul pas în a îndrepta o greșeală este să recunoști că greșești.
Dar până acolo mai e cale lungă, din ce văd eu. Așa că dragi părinți, urați-le succes copiilor la învățat pe de rost eseuri pentru bac. Nu sunt multe, doar vreo 60.
