Și iată că au trecut două săptămâni din noul an, și nu oricare, ci mult pomenitul – și ironizatul – 20,20! Câte nu s-au adunat până în preajma lui în anul anterior ce părea atotputernic și inubliabil! Desigur că etapa sărbătorilor a copleșit „ecranul” cu pregătirile inerente acestora, cele de aprovizionare, – mereu frisonată și panicată ca de primejdia apocalipsei alimentare! – apoi de preocupările artei culinare ale cărei variante regionale ne-au fost expuse copios pe toate canalele Tv, cu plăcintele, caltaboșii și cozonacii respectivi; cu aspectele vestimentare ale ținuturilor noastre, mereu pitorești și tradițional-inventive ce atrag toate din ce în ce mai mulți străini curioși, mai întâi curajoși în depășirea ezitărilor și prejudecăților, apoi tot mai încântați și chiar euforizați de delicioasele bucate stropite cu țuică ori alte licori. Colindele ne-au încântat auzul cu armonia și cu varietatea lor, preoții și stareții mânăstirilor ne-au îndemnat și atras spre atitudinea blândă a celor sfinte care, la urma urmei, prilejuiesc aceste sărbători. Desigur că și diasporenii au străbătut vămile către mult-visata „iarbă verde de acasă”, aceasta întrupându-se în plan real la întoarcerea în „neagra străinătate” prin nelipsita aromă de leuștean fără de care nu rezistă nici un român în exil, din Italia până în Canada. Printre toate aceste lucruri tonice, de natură a extrage oamenii din apăsarea vrăjmășiei de până atunci, ba chiar euforic de bucuroși de a scăpa, în sfârșit, de acea neplăcută, dar impusă obligație antagonică „de serviciu”, s-au mai strecurat pe ici, pe acolo, printre rândurile feisbucului nostru cel de toate zilele, câte o informație glacial-alarmistă despre vreo ocult proiectată dezunire a țării în anul 2022 și împărțire a ei în trei bucăți, vorba vine, autonome, în care Moldova va rămâne, firește, de căruță. Amu, nu știm cât temei se poate pune pe aceste zvonuri, dar plauzibile ar cam fi dacă luăm în seamă nerealizarea – strigătoare la cer – a nici unui drum în zona Moldovei, nici măcar în zona botoșăneană cea colorată rubiniu, nici măcar a fragmentului de drum Botoșani-Tg. Frumos, strict esențial pentru accesul, nu peste munții miezului de țară, ci măcar către Iașul tuturor rezolvărilor noastre regionale (sănătate, universități, chestii culturale, aprobări de tot felul ș.a!).
A izbucnit apoi focul australian, de natură a ridica ștacheta îngrijorărilor către înaltul zonei de supraviețuire a oamenilor, pădurilor, viețuitoarelor și, în ultimă instanță, a pământului însuși, care nu ține cont de învrăjbirile dintre oameni, ci poate răsturna oricând liniștea ținuturilor locuibile și ospitaliere. Dar și de aici putem trage niște învățăminte, de dincolo de fireasca îngrijorare și compătimire manifestată față de orice catastrofă. Ca și în cazul cutremurelor japoneze, și aici se cuvine să observăm atitudinea australienilor față de animale, de păduri, de semeni, lipsa de isterie în conduita lor, curajul, abnegația, iubirea și grija față de vietăți. Dar, pe de altă parte, aflăm și că acest uriaș incendiu a fost cauzat, cică, de o decizie …politică a unui anume partid care, cu niște ani urmă, a abolit un mod natural de prevenție contra incendiilor și de ocrotire a pădurilor practicat de către aborigenii aflați dintotdeauna în conexiune cu natura. Volens-nolens, o concluzie rapidă ar putea fi aceea a opoziției dintre natură și…politică.
Din păcate, evenimentul sosit în grabă, parcă în acord cu previziunile sumbre ale horoscoapelor harnic exhibate, este conflictul dintre Iran și S.U.A. al cărui prim efect a fost doborârea avionului ucrainean în care au pierit, absurd, incredibil, oameni nevinovați, de diferite naționalități, aflați în miezul vieții lor, tineri căsătoriți, zeci de copii adorabili ș.a.m.d. Analiștii amintesc, dar știm cu toții, că România e membră NATO, prin media se zvonește despre eventuale concentrări, iar concluzia rațională e aceea că declanșarea unui război ar afecta vital și țara noastră, așa că toți ochii țării ca și ai lumii stau ațintiți pe meșa lui Trump și pe turbanul iranian.
Dacă ne amintim de consecințele războaielor asupra țării noastre, dar și de imaginea mai recentă a aborigenilor Australiei, dezbrăcați – la propriu – de hainele civilizației și vopsiți în culorile șamanice, adunați laolaltă în demersul ritualic al înaltei – și eficientei – rugăciuni pentru venirea ploii, se pare că, deocamdată, singurul lucru pe care îl putem noi face este să ne rugăm cu toții să ne ferească de un război.
