Eternitatea lui Eminescu a împlinit, iată, 170 de ani. Prin câte avataruri a trecut amintirea sa în acest timp, care s-ar putea cuprinde în paginile unui tom uriaș și, oricum, neîncăpător. Iar această durată constituie ea însăși un reper elocvent al valorii sale perene, în ciuda atâtor strădanii ale entităților adverse de a-l minimaliza, a-l demitiza, a-l vulgariza, de a-l ciopli potrivit dorinței și interesului lor, de a-l închide într-o debara întru treptată ponosire și transformare în deșeu nefolositor. Nu s-a reușit, și pentru că universul lui care a atras și a fascinat dintru început sufletele oamenilor care l-au perceput ca pe ecou tainic al aspirațiilor lor, s-a consolidat și a sporit imens și prin adăugarea altor contribuții ale spiritelor superioare afine care i-au validat valoarea mereu nemăsurabilă. Lista acestora este imensă și practic necuprinsă căci, în ciuda vremurilor precare spiritualmente pe care le parcurgem – sper, temporar! – în actualitate, mereu se mai adaugă alte atașamente sufletești și intelectuale. Pentru cineva care cunoaște îndeaproape această diacronie, a fost o perpetuă uimire bucuroasă – pentru care pot depune mărturia multor decenii de dăinuire în proximitatea eminesciană! – să constat cum, la validările inițiale, se adaugă mereu altele noi. Iar încercările de demolare – precum a fost acea ediție programatic dilematică de tristă și rușinoasă amintire – n-au făcut decât să provoace replici și demonstrări tot mai consistente ale valorii eminesciene, de parcă cineva ar fi dorit intenționat s-o consolideze astfel tot mai mult. Să ne amintim de câteva dintre aceste nume de oameni de mare pondere intelectuală care, prin aportul lor, au sporit indiscutabil prestigiul și recunoașterea eminesciană. Iată-l pe concetățeanul lui și al nostru, tânărul Nicolae Iorga – cel ce avea să uimească lumea academică internațională prin grandoarea sa științifică – mărturisindu-și surpriza copleșitoare a întâlnirii cu poetul, comparându-o cu o coborâre a Sfântului Duh – și mărturisind că la intrarea în facultate „eram eminescian”. Ce să mai spunem despre Maiorescu, acela care parcă îl aștepta precum Sfântul Ioan pe Iisus, ca să demonstreze profețiile sale despre necesara evoluție literară, chiar dacă înspre apusul vieții poetului a lăsat loc de nedumeriri. Sau Ibrăileanu, cel ce l-a comparat cu Goethe, în favoarea poetului român, Caracostea, Tudor Vianu, Mihail Dragomirescu, G. Călinescu, Leca Morariu, editorii Perpessicius, Creția și Vatamaniuc, ca și atâția alții, dintre români, dar și Rafael Alberti, Iuri Kojevnicov, Ali Narcin și atâția alții pe care i-am putut întâlni la congresele de eminescologie de la Chișinău inițiate și conduse de merituosul Mihai Cimpoi, autorul Dicționarului enciclopedic eminescian. Cu bucurie menționez aici contribuția hermeneutică recentă a criticului Alex Ștefănescu, cel care, în cartea sa (în două volume) „Eminescu. Poem cu poem”, a reușit să întreprindă un demers foarte insolit, dar extrem de necesar lumii de azi, mai ales tineretului, în genere, societății aflate în rătăcire axiologică, călăuzindu-i să vadă strălucirea perenă a poeziei eminesciene. Nu se cuvine să le uităm nici pe doamnele dedicate luminării și universalizării eminesciene: Rosa Del Conte, Amitha Bose, Zoe Dumitrescu Bușulenga, sau, last but not least, marea Doamnă Svetlana Paleologu Matta din Elveția (pe care îndrăznesc să mi-o consider prietenă și maestră!). Pe scurt, atât cât se poate cuprinde în acest chenar, am încercat aici să reamintesc celor care nu știu sau au uitat că asemenea spirite incontestabile au validat și augmentat universul eminescian, care a crescut imens în acești ani, deci valoarea lui nu mai trebuie demonstrată, ci doar promovată în lumea largă cu tărie și curaj, căci aceasta este entitatea românească cea mai onorabilă prin care avem de câștigat dacă îndeplinim îndemnul lui Noica, de a-l facem cunoscut și nouă și altora. Adaug că acest lucru se cuvine realizat cu strălucire aici, la obârșia lui, dar și afară, în țările lumii. În ce mă privește, „raportez” aici că m-am străduit cât am putut să îndeplinesc aceste obiective – atât cât am fost lăsată de alții să acționez. Mai întâi, chiar de la venirea la Ipotești, ca muzeograf calificat universitar, în 1972, am făcut tot ce a depins de mine pentru realizarea casei memoriale a familiei Eminovici (și mă bucur să văd că imaginea acesteia a devenit un reper stabil, în plan real și virtual!), dar realizând și proiectul de evoluție a întregului așezământ, care a cuprins și noul edificiu devenit apoi Memorialul Eminescu. În celălalt domeniu, am susținut numeroase comunicări, conferințe, emisiuni TV, cursuri universitare, spectacole eminesciene, publicări ș.a., în țară și în lume, nu în ultimul rând, interpretând cântecele sale pe care le-am restaurat, împreună cu cartea aferentă, demonstrând lumii valoarea culturii române și eminesciene și în acest mod. Ceea ce vreau să spun astfel este că în toate aceste împrejurări am putut să constat fără excepție că oricare categorie de public reacționează entuziast în fața unor asemenea demonstrații. Așadar, la mulți ani eternității eminesciene!
