În ultimele trei decenii, când politica de la Bucureşti s-a scăldat în ape tulburi, cei care au avut mereu de câştigat au fost secesioniştii maghiari. Adoptând strategia paşilor mărunţi, minoritatea maghiară a obţinut tot mai multe beneficii şi victorii de etapă în lupta pentru obţinerea autonomiei Ţinutului Secuiesc.
Pe 23 decembrie, când parlamentarii români se gândeau deja la masa de Crăciun, doi deputaţi UDMR, Bíró Zsolt István (Mureş) şi József-György Kulcsar-Terza (Covasna), aflaţi la primul mandat, deci nu reprezentanţi din prima linie, au depus la Parlament un proiect care lezează integritatea ţării. Ei cer, nici mai mult, nici mai puţin, decât recunoaşterea Ţinutului Secuiesc ca regiune autonomă cu personalitate juridică în România. Prin acest pas, UDMR şi-a creat o armă puternică de negociere cu PNL, care guvernează minoritar şi trebuie să negocieze pentru orice proiect de lege pe care vrea să-l treacă prin Parlament. De aceea, Cabinetul Orban a şi ales varianta asumării răspunderii, pentru că, la ora actuală, de facto, nu are o majoritate parlamentară.
Mai mult, parlamentarii maghiari se bazează pe un puternic sprijin popular, în Harghita şi Covasna ideea apartenenţei la România fiind tot mai străină, steagurile Ţinutului Secuiesc, alături de cele ale Ungariei, sunt arborate aproape la fiecare casă. Pentru cei care petrec câteva zile în această zonă şi încearcă să-i înţeleagă pe localnici, această stare de fapt nici nu mai e de mirare. Iar principalul vinovat este chiar statul român.
De cum treci din judeţul Neamţ în Harghita, de pe la Lacul Roşu, începi să observi schimbarea. În primul rând, acelaşi drum naţional a fost reabilitat pe partea Neamţului, în timp ce în Harghita, până în Gheorghieni, rişti să-ţi rupi maşina în două. Aceeaşi situaţie este şi pe drumul ce duce spre Băile Balvanyos, şi în general cam în tot Ţinutul. E enervant, pentru că vorbim de una dintre cele mai frumoase zone ale ţării, cu peisaje de vis, dar care devine pe zi ce trece una tot mai inaccesibilă din cauza drumurilor impracticabile.
A fost o politică de stat încă de pe vremea comuniştilor de a ţine în sărăcie această zonă, iar lucrurile nu s-au schimbat nici după Revoluţie, ba din contra s-au agravat, doar că acum ungurii nu au stat cu mâinile în sân şi au băgat bani grei Ţinutul Secuiesc. Statul vecin a acordat subvenţii masive pentru agricultorii din regiune, au susţinut sportul, în special hocheiul şi fotbalul, cultura, prin pomparea anuală a milioane de euro în reconstrucţia unor obiective ce au aparţinut în trecut etnicilor maghiari, precum Castelul Bánffy de la Bonţida, de lângă Cluj-Napoca, în condiţiile în care România nu a alocat un leu de ani buni. Iar lista exemplelor poate continua.
În acest context apare şi dorinţa tot mai mare a maghiarilor de a avea un Ţinut Secuiesc autonom. Şi, sincer, chiar că nu sunt de condamnat. Trebuie să învăţăm să respectăm opţiunile, idealurile şi dorinţele fiecăruia, indiferent de cât de comode ne sunt sau nu. Nu cred că secuii dacă erau respectaţi şi nu umiliţi şi-ar mai fi dorit autonomie. Nu cred că dacă ar fi dus-o cât decât la fel de bine ca ungurii şi-ar mai fi dorit autonomie. Asta este ceea ce ar trebui să ne pună pe gânduri. Faptul că proiectul care se cheamă România a eşuat lamentabil în ultimii 30 de ani şi noi nu facem altceva decât să lansăm sloganuri.
Autonomia Ţinutului Secuiesc nu va fi obţinută prea curând, dar demersul celor doi deputaţi, va aduce însă alte beneficii comunităţii: vreo altă universitate în limba maghiară, posibilitatea folosirii limbii maghiare în procesele civile, pentru că în penal această opţiune există deja, etc. Acum, cât de multe vor obţine, depinde doar de disperarea PNL de a se menţine la guvernare. Scenariul acesta a mai fost jucat de două ori până acum de UDMR, în 2004 şi în 2018, şi de fiecare dată nu a ieşit pe pierdere, chiar dacă proiectul autonomiei Ţinutului Secuiesc nu a trecut.