Acest număr reprezintă totalul agențiilor, autorităților și ordonatorilor de credite de toate felurile din România. Socoteala a făcut-o deputatul USR Claudiu Năsui, nici nu e greu, de altfel, trebuie doar scoase de pe site-ul ANAF. Pentru o socoteală corectă, sunt scăzute primăriile (câteva mii), liceele, grădinițele și școlile (tot câteva mii) și alte câteva instituții necesare. Ce rămâne e un număr enorm de sinecuri plătite din banul public.
Asociați numărului care rămâne câte un director, niște adjuncți, mașini, secretare, sedii și restul. Și avem o imagine a risipei financiare teribile din sistemul de stat. Culmea e că, dacă jumătate din chestiile astea s-ar închide, nu numai că nu s-ar cunoaște, ci probabil țara ar funcționa mai bine. Birocrația românească există și din această cauză. Pentru a putea angaja 20 de oameni care să facă o treabă pe care o poate face, în câteva minute, un program de tip excel.
Asta nu se întâmplă de ieri, iar politicienii nu au curajul să facă ceva. Dimpotrivă, de-a lungul anilor au inventat noi agenții, institute și alte asemenea, pentru alți prieteni sau membri de partid. Așa am ajuns să avem cel mai mare guvern de prin Europa, cele mai multe agenții, cea mai numeroasă infrastructură administrativă locală, ba chiar și cele mai barosane și bine bugetate servicii secrete. Majoritatea sunt instituții care mai sunt și inutile, din cauza centralismului excesiv cu care e guvernată România.
Guvernul liberal a pornit cu vise mari în teorie, dar practica i-a omorât repede. A reorganizat ministerele, dar nu ne-am lămurit dacă vor fi mai puțini angajați sau nu și au desființat Institutul revoluției, ăla al lui Ion Iliescu.
Nu mă așteptam la miracole în două luni, dar mă așteptam la un plan. Unul coerent, nu declarații disparate. Nici nu ar fi viabilă soluția de a concedia brusc mii de funcționari de la stat. Nu din cauză că vin alegerile (deși ăsta e motivul principal la liberali), ci din cauza a ceea ce economiștii numesc micșorarea spațiului fiscal. Ar dispărea brusc o sumă mare de bani din piață, iar asta ar afecta totul și, ce e mai important, capacitatea României de a face împrumuturi externe. Statul ar trebui să mute sumele respective la investiții publice, iar asta nu se poate face de azi pe mâine. Dar guvernul liberal nu a ajuns încă la chestiile astea de economie. În încercarea de a micșora treptat sumele de bani plătite aiurea s-a lovit de ceva mult mai concret: sindicatele.
De când lumea, sindicatele au avut în permanență protocoale cu PSD. În ultimele zile ale perioadei Viorica Dăncilă am aflat că lideri de sindicat erau chiar vicepreședinți PSD. De-a lungul timpului, la orice încercare de reformare a sistemului s-au activat sindicatele. Dar mișcări de stradă, greve și proteste din alea cu dansul pinguinului am avut, în special, când nu era PSD la guvernare. Cât erau pesediștii la guvernare totul se rezolva prin discuții și amenințări cu greva, cu foarte puține excepții.
L-am ascultat pe premierul Orban explicând sistemul de acordare a sporului ăla de condiții vătămătoare. Mulți angajați din administrație sunt vătămați de antenele de pe clădiri, de lucrul la calculator și alte chestii extrem de periculoase. Sporul respectiv e pe undeva la 15% din salariu. Ludovic Orban spunea că nu poți fi vătămat procentual. Adică nu pot fi mai vătămați prefectul sau președintele de consiliu județean decât subordonații lor. Și a propus o sumă fixă pentru fiecare angajat, vreo 500 de lei. Un punct de vedere absolut logic. Imediat însă, a primit reacții extrem de dure de la sindicatele din administrație și ideea lui s-a cam pierdut printre hârtii. La fel s-a întâmplat și în sănătate sau în cazul angajaților de la instituțiile din subordinea ministerului muncii. Plus sindicatele din învățământ, evident.
Nu sunt sindicatele frâna dezvoltării României, în fond, apără drepturile membrilor. Este nevoie doar de politicieni mai hotărâți. Cât despre puterea reală a sindicatelor, îmi aduc aminte de măsurile luate de ministrul Funeriu pe vremuri, în învățământ. A făcut ceva interesant. Din salariul unui profesor se virează automat către sindicate cotizația lunară. Așa se adună vreo 15 milioane de euro. Ministrul Funeriu a anulat sistemul și a stabilit ca profesorii să își plătească singuri cotizațiile. Rezultatul? Doar 3% din profesori au mai plătit. Dar a venit Victor Ponta premier și a anulat imediat măsura, revenind la vechiul sistem.
Modalități există, voință politică nu prea este. Modernizarea asta e un proces lung și dificil, ăsta e adevărul, indiferent de ce declară politicienii.
E normal și natural ca oamenii să dorească să muncească puțin sau deloc și să fie plătiți foarte bine. Așa se explică miile de sinecuri pe bani frumoși de care pomeneam. Mai trebuie doar ca oamenii care vor să muncească puțin pe bani mulți să aleagă în fruntea țării niște persoane care să le ceară să muncească mai mult. Pe bani mai mulți sau mai puțini, chiar nu contează. Și așa ne lămurim de ce PSD a condus România trei sferturi din perioada de la 1989 încoace.