În vortexul informațional din care încerc să-mi extrag esențialul pentru a înțelege ce se întâmplă în lume și în jurul meu, multe cuvinte își schimbă sensul, unele ies cu totul din vocabular, intră altele noi, încât viteza de schimbare a limbii române îmi pare acum mai mare decât după franțuzirea de la sfârșitul secolului XIX sau după năvala englezismelor de la sfârșitul de secol XX. Unul însă îmi stăruie în minte, fiindcă a fost folosit, iubit, violat și răstălmăcit mai dihai decât oricare altul. Și acela este cuvântul reformă.
În 30 ani am avut legi care au introdus reforme, legi care au accelerat reformele, legi care au anulat reformele precedente ca să introducă alte reforme în locul lor și, bineînțeles, legi care reformeze reformele. Codurile fiscale și juridice s-au schimbat de atâtea ori încât nici profesioniștii în domeniu nu le mai știu numărul. Incredibil, dar aproape toate domeniile vieții economice și sociale din România au suferit atâtea reforme încât pe partea statului – căci acolo sunt mama și tata reformelor – aproape că ne-am întors de unde am plecat.
În justiție reformele au făcut pași, trei înainte și doi înapoi. Am făcut ANI și DNA de la zero, sub presiunea Uniunii Europene, cu legi și oameni noi, entuziaști ai schimbării. Ani buni, anticorupția a fost lăudată în rapoartele MCV și a constituit un bun exemplu de practică pentru alte țări. A dispărut însă corupția sau măcar s-a redus? Nici vorbă. Doar ce am speriat hoții puțin, dovadă că s-au luptat să pună DNA, ÎCCJ și CSM pe butuci și aproape că au reușit. În final, însă, reforma s-a împotmolit la nivel mic, în opoziția din interiorul sistemului, dar și în mentalitatea omului de rând. Fiecare preferă să „aranjeze” tot ceea ce nu poate rezolva pe cale legală. Toți se se vaită că lucrurile ar fi cu totul altfel dacă nu ar exista corupție, dar prea puțini sunt cei care chiar fac ceva pentru a schimba starea de lucruri pe care o acuză.
În învățământ am făcut de-a reforme de le-au ieșit părinților și profesorilor pe urechi. De copii nici nu mai spun. Cu excepțiile binecunoscute ale olimpicilor, dopați cu sute de ore de pregătire suplimentară, elevii și studenții au înțeles din toate stagiile de studiu doar că au de traversat un mediu mizerabil, din care trebuie să scape cât mai repede. Toate încercările, ale lui Marga, Micu sau Funeriu – ca să le menționez doar pe cele mai cunoscute – s-au izbit de o rezistență incredibilă din partea ambelor tabere implicate: părinți și profesori. Părinții sunt tocmai cei care au forțat mereu ocolirea normelor, iar profesorii sunt cei care i-au învățat cum pot să o facă. Iarăși, excepțiile meritorii sunt atât de rare încât devin cazuri de presă și nu fac decât să confirme regula: aceea de a ocoli cu înverșunare orice ierarhizare corectă, în funcție de capacitatea și eforturile învățăceilor. Și așa am ajuns la rezultatele catastrofale ale testelor de absolvență sau cele de tip PISA.
În administrație și sănătate situația a devenit, după cea mai recentă reformă salarială, cea făcută de PSD, și mai scandaloasă. Chiar dacă, legislativ, ambele domenii sunt încremenite într-o birocrație sufocantă, creșterea veniturilor până la un nivel inimaginabil într-o țară atât de săracă, în loc să producă fluidizarea procedurilor uzuale, a mărit prăpastia între prestator și beneficiar.
Contribuabilul sau pacientul au devenit niște gândaci, aroganța personalului administrativ sau medical a devenit și mai mare față de cât era. Șpagă se ia în continuare, ba asistăm chiar la o frăție a șpăgii dacă e să ne luăm după incredibila solidarizare în infracțiune de la Spitalul Floreasca din capitală. Și aici, ca și în învățământ, excepțiile sunt atât de spectaculoase încât devin subiecte virale pe rețelele de socializare. Și tot ca în învățământ, rezistența la reforme pleacă de jos. Fiindcă, înainte de a fi primită, spaga se oferă. De către omul de rând, cel care se plânge peste tot că nu mai poate de atâta corupție.
Și fiindcă veni vorba despre salarii, avem de a face cu o bulversare fără precedent a scării de valori din toată istoria modernă a României. Pornită de la intenția PSD de a-și fideliza un electorat stabil, e vorba de angajații la stat, reforma salariilor a produs ceea nici pe vremea comuniștilor, când aproape totul era etatizat, nu era posibil: ca salariile bugetarilor să depășească cele mai meritorii salarii din privat (nota mea, pentru cei mai tineri: existau profesii liberale – avocat, artist, meșteșugar etc. – sau zone necooperativizate în care câștigurile erau substanțial mai mari decât ale celui mai bine plătit director al unei întreprinderi socialiste). S-a ajuns, în urma acestei aberații, ca salariul mediu din administraţia publică românească să depăşească cu circa 65% salariul mediu pe economie, comparativ cu restul Europei, unde depășirea este în medie de doar 18%.
Am ajuns să-mi doresc să nu mai aud cuvântul ăsta: reformă. Am putea să punem bazele unei societăți normale? Să construim punțile interesului comun între magistrați și justițiabili, între părinți și profesori, între medici și pacienți, între inspectori și contribuabili, între administraţie şi mediul privat? Că de reforme sunt sătul.
