În acest an, poate mai mult ca oricând, au lipsit colindătorii. Până acum vreo zece ani veneau în mici grupuri sau cupluri vesele de copii, ținându-se de mână, șoptind grăbit sau aproape răcnind cu voci cristaline, dar peltice, fragmente din vreo colindă, în care versurile se mai încurcau iar țara vestită Viflaim devenea „de trei ori numită”. Greșeli lesne pardonabile de gazdele primitoare, care deschideau cu un zâmbet larg ușa colindătorilor, oferind câțiva bani, convinse fiind că glasurile cristaline prevestesc un viitor an plin de lucruri bune.
Grupuri mai mari, de adolescenți, în special de la Liceul de Artă, formau adevărate formații. Colindele lor erau elaborate, cântate pe mai multe voci, acompaniate de chitare, oferind recitaluri în care alternau fără nici un efort vechi colinde engleze cu noi compoziții învățate fără îndoială din materia predată de profesori inimoși care, la vremea lor, au colindat prin sat, pe la bunici, cu traiste atârnate pe după gât, în care se adunau colaci, mere, nuci și mai rar portocale, sau prin scările blocurilor, după urbanizarea începută în anii șaptezeci ai secolului trecut, fără traiste, culegând mărunțiș oferit de după ușile întredeschise de gospodarii deja amețiți de păhărelele cu vin închinate în cinstea Crăciunului.
Pe străzi era foială, complet diferită de actuala goană după cumpărături. Colindătorii, unii cu stele improvizate din bețe și hârtie creponată, așa cum își închipuiau c-ar trebui să fie, sau cum văzuseră la altă generație, se întâlneau și schimbau ponturi, care casă și cine primește, cât și ce dă, dar niciodată cât au adunat, de teama omniprezentă a legendei urbane în care băieții mari obișnuiau să fure agoniseala celor mai mici. Afară era zăpadă și frig, uneori chiar ger de-a binelea, sporind efortul colindătorilor care străbăteau hotărâți nămeții, deciși să ducă Vestea Nașterii într-o lume care, pe timpul comuniștilor, interzicea așa ceva iar mai apoi, după venirea capitaliștilor, începea să nu-i mai pese.
Ca orice lucru frumos, și aceste obiceiuri tind să dispară. Statisticile dezvăluie un adevăr sumbru, anume că sub o zecime dintre copiii plecați împreună cu părinții în străinătate, încă mai vorbesc românește. Se estimează că în doar o generație ei vor uita că au fost români, sau cel mult își vor aminti că au asemenea origini cam la fel cum ne socotim noi daci și latini.
Colindătorii de azi nu mai seamănă deloc cu cei care fie s-au maturizat și ar primi la rândul lor colindători, fie au plecat din oraș sau din țară. Obiceiurile și tradițiile sunt păstrate într-un soi de enclave adăpostite în jurul cercurilor școlare, la care au acces tinere elite talentate la dansuri populare. Colindele sunt cântate puternicilor vremii, pentru că îndrumătorii își mână elevii, la porunca primarului, către sediul partidului, senatorului sau deputatului, unde stau la rând, la concurență cu alte grupuri, ca să ofere adevărate spectacole private, privite cu un zâmbet înghețat, pentru obligatoria fotografie, de potentat și de alaiul lui de secretare, șoferi sau simpli partizani, pregătit să ofere un bacșiș și obligatorii colaci.
Colindele obișnuite, cele în care Steaua sus răsare, se aud tot mai puțin. Părinții își plimbă copiii cu mașinile prin aglomerația citadină, și își vizitează neamurile, eventual câțiva prieteni, admirându-și odraslele cum recită colindele atent învățate, răsplătite cu generozitate de bunicii cu ochii înlăcrimați de emoție.
Chiar dacă beculețele colorate au fost înlocuite cu leduri, iar darurile au urmat fidel evoluția tehnică a epocii, brazii împodobiți din case, cu care este așteptat Moș Crăciun, nu s-au schimbat. Însă, o dată cu plecarea copiilor, încet, ne-au dispărut colindele, lăsându-ne ceva mai săraci, la fel cum se îndreaptă spre extincție vreo specie rară de păsări, sau vreo plantă uimitoare, a cărei urmă se consemnează în cărți sau, mai nou, în materiale video explicite.
Așa dispare trecutul, înlocuit de mult prea grabnicul viitor care năvălește impetuos peste prezent, strivind cu tăvălugul și transformând mai totul în istorie. Chiar și colindătorii.