În Centrul Vechi al orașului s-a deschis și s-a vernisat de ceva vreme o expoziție specială, nu una temporară sau itinerantă cum se obișnuiește, ci una stabilă și încă aflată sub semnul unor viitoare și inerente îmbunătățiri. Este o expoziție muzeală dedicată vieții literare botoșănene realizată de Editura Agata și sprijinită financiar printr-un proiect aprobat de Consiliul Județean Botoșani. Posibilitatea de-a o realiza s-a bazat pe existența unui dicționar al scriitorilor și publiciștilor botoșăneni, realizat treptat de-a lungul multor ani prin acribia și strădania unei bibliotecare – acum „în rezervă”- care a adunat între copertele sale tot ce a putut găsi ca informație și material privitoare la viața literară botoșăneană, fie aceasta referitoare la autori născuți în Botoșani sau la cei trăitori aici. Așadar, pornind de la dicționarul realizat de Silvia Lazarovici, Ion Istrate, directorul Editurii Agata și a revistei Luceafărul, și-a asociat și alți voluntari, precum Mihai Iosub, neobositul și asiduul cercetător al vieții lui Eminescu și al oricărei informații conexe acestuia, scăpată de atenția celor en titre, pe care le adună conștiincios în pagini tipărite pe cont propriu; ca și harnica muzeografă fără portofoliu, dar plină de elanul tinereții entuziaste Dorina Rodu și au pornit la această nu lesnicioasă înfăptuire. După deplasări pe la biblioteci, muzee și alte surse, după obținerea de copii, xeroxuri și fotografii și cașerarea lor conform unui prim proiect de expunere referitor la perioada veche a vieții literare botoșănene, (1800-1944), prima dintre cele trei perioade cuprinse în proiect, expoziția și-a invitat doritorii la un vernisaj ce s-a dorit a fi consemnat în fotografii de grup ca orice întemeiere. Indiferent de opiniile oricui, acesta constituie un prim pas pe drumul către realizarea unui muzeu impozant pe măsura importanței bogatei vieți literare și publicistice botoșănene care nu este cu nimic mai prejos – ba dimpotrivă! – de pildă, decât cea de la Fălticeni, care are de multă vreme o consistentă reprezentare concretă. Desigur că această expoziție poate suporta o reorganizare conform unei tematici muzeografice de specialitate; că în continuarea ei va urma realizarea altor două periodizări a acestui fenomen până la stadiul actual, toate tinzând spre înfăptuirea dezirabilului centru cultural botoșănean care așteaptă de mulți ani să se înființeze într-un oraș atât de bogat hărăzit de muze ce-și merită pe deplin titlul de Oraș Pantheon. Deocamdată acești actanți și inițiatori merită a fi felicitați chiar și de către eventualii contestatari a căror contribuție este oricând binevenită. Ba chiar și ceilalți locatari ai Centrului Vechi botoșănean ar putea întrerupe pentru câteva minute spartul semințelor (și aruncatul cojilor pe jos!) pentru a intra și ei în acea expoziție ca să privească pozele unor mari – sau mai mici – creatori literari de altă dată și de-a afla poate chiar ceva interesant despre aceștia.
#
Ca s-o spunem pe-a dreaptă, de multă vreme o consistentă parte a conaționalilor noștri se uită pe ceas spre a vedea când vine ora 20, spre a se afla instalați confortabil în fotolii pentru a nu pierde vreun episod din „Lacrimile de la Marea Neagră” (aceasta privită dinspre celălalt mal, cel turcesc!). Asta desigur în măsura în care îi lasă să evadeze actualitatea lacrimilor izvorâte din partea autohtonă a Mării Negre! Căci nesfârșită este iscusința scenariștilor și realizatorilor acestui – și altor seriale turcești în a inventa noi și noi întorsături ale acțiunii acestei povești despre o familie de locuitori de pe sus-numitul țărm, așa încât fiecare episod ce se transmite zilnic durează trei ore, cât un film autonom și nu-și lasă privitorii să se abată nici pentru firești motive din raza ecranului, fie iarnă, fie vară, fie liniște socială sau bătălii electorale. Nu putem decât să recunoaștem că iar am fost cuceriți de otomani, de astă dată nu cu iataganul, ci cu ecranul. Ce se impune constatării este știința lor nesfârșită de-a utiliza forța răului, căci toată acțiunea gravitează în jurul uimitoarei ingeniozități a unui personaj malefic de-a produce cât mai multă suferință celor din jur. Și când au considerat realizatorii că au epuizat toate ipostazele răului, l-au ucis pe monstruos, după care au constatat o scădere a ratingului prin plictiseala privitorilor antrenați doar la cote înalte de tensionare. Și așa au fost nevoiți să mai inventeze un nou personaj malefic, demonstrând astfel ceva greu de recunoscut cu voce tare: că răul este, de fapt, motorul central al acțiunilor și animatorul interesului oamenilor de azi – sau poate nu numai – fără de care viața ar fi teribil de plictisitoare. Astfel aflăm și noi motivul pentru care nu ne paște câtuși de puțin pericolul de-a ne plictisi vreodată.
Despre unele oferte culturale – Lucia OLARU NENATI, scriitor
