Pe timpul comuniştilor a început să circule o vorbă care s-a dovedit a fi mai mult decât de duh. Cică dacă voiai să-ţi fie bine, nu trebuia să fii mai deştept decât şeful. Şi n-a fost doar o vorbă aruncată în vânt; ci o realitate hidoasă care a marcat acea perioadă. În zelul lor de a zdrobi orice rezistenţă, comuniştii au numit pe posturi de conducere indivizi incapabili, lipsiţi de şcoală şi abilităţi, taraţi de acele defecte pe care puternicii vremii le considerau a fi calităţi de nepreţuit, şi anume dorinţa exagerată de a parveni şi devotamentul faţă de partid.
Personaje sumbre, lipsite de orice scrupule sau capacităţi intelectuale, au ajuns în posturi de conducere şi, odată ajunse pe acestea, au făcut exact ceea ce se aştepta de la ele. Nici vorbă de decizii înţelepte sau strategii menite să ducă ţara pe cele mai înalte culmi ale progresului. Incapabilii aveau o singură grijă: să-i identifice pe cei care, datorită pregătirii profesionale, erau capabili să-i înlocuiască cu succes în funcţie. Şi, odată inamicul de clasă identificat, acesta era tratat ca atare. Adică aşa cum se tratează o ameninţare.
Acum vreo treizeci de ani, prin decembrie, ni s-a spus, printre multe altele, că se va termina cu promovarea nulităţilor în funcţii doar pentru că dovedeau un nefiresc ataşament faţă de cei aflaţi la guvernare. Şi, că să ni se demonstreze că treaba e serioasă, primul guvern a fost plombat cu tot felul de neaveniţi al căror merit pricipal a fost că s-au remarcat în regia de prost gust numită pompos Revoluţie. Cam prea mulţi care au făcut figuraţie în faţa camerelor de luat vederi la Televiziunea Română Liberă au ajuns la butoane…
După treizeci de ani apucăturile comuniste sunt încă adânc înrădăcinate în mentalul nostru, cu consecinţele de rigoare. La patru ani după nenorocirea de la Colectiv încă nu există un spital pentru marii arşi. Pacienţii sunt plimbaţi între spitale zile întregi, iar responsabilii ridică din umeri. Asta e situaţia, nu avem ce face. Deocamdată ni se cere să dormim în pace, autorităţile au grijă de noi; ne-o demonstrează miercuri, la fiecare început de lună. Sirenele sună a jale şi cam atât; nu avem ce face mai mult. Dar se aud sirenele.
Săptămâna trecută, un muncitor îngropat de o surpare de pământ a fost decapitat de excavatorul manevrat de un coleg care încerca să-l salveze. Cică excavatoristul acţiona sub supravegherea pompierilor, care nu aveau utilajele necesare şi s-au descurcat cum au putut. Competenţă de la nivel înalt, ce să mai discutăm. Dacă ne aducem aminte, nu este prima dată când un muncitor este ucis de excavatorul menit să-l salveze. Un eveniment similar s-a întâmplat şi acum câţiva ani; cu menţiunea că cel care a manevrat atunci utilajul aducător de moarte nici măcar nu era calificat. A văzut că s-a întâmplat nenorocirea şi a încercat să facă ceva. Atât l-a dus capul…
Atât îi duce şi pe cei care sunt momentan la butoane. Viorica Dăncilă, fost premier şi candidat la preşedinţie se laudă că „de multe ori, în spatele meu am fost eu însumi”. Gafă?! Staţi să vedeţi; doamna poate mai mult. Zilele trecute a ţinut să precizeze că cei care învaţă limbi străine îşi iubesc mai puţin ţara. Cu alte cuvinte, iubirea de patrie trebuie asezonată cu incultură crasă. Dar ce ne facem cu cei care nici măcar limba română nu o vorbesc cum trebuie? Îi trimitem să ne reprezinte în Parlamentul European? O soluţie destul de convenabilă. Dacă îşi dau seama cât de proşti sunt, preferă să tacă şi să păstreze aparenţa filosofului care nu se lasă atras în dispute puerile. Dar dacă deschid gura…
Sau, mai bine, îi păstrăm acasă şi le dăm funcţii. Teodorovici, care încă mai bântuie pe la Finanţe, e senator şi la un moment dat se vedea candidat la Preşedinţia României, a reuşit să se acopere de ridicol cu limbajul suburban folosit atât după moţiunea de cenzură, cât şi în dezbaterile pe comisii parlamentare. Are ceva cu Cîţu şi a ţinut să precizeze asta aşa cum s-a priceput. „Orban nu-l ţine pe Cîţu de poveşti, îl ţine de altceva” şi „Îmi plac curvele, dar nu în politică”. Omul e atât de nesimţit şi incompetent că şi-a atras mustrările unui elev. Care a ţinut să-i precizeze că el personal, pentru astfel de exprimare, ar fi avut avut de suportat consecinţe, în timp ce un fost ministru şi actual senator nu păţeşte absolut nimic.
Şi incompetenţa se vede la orice nivel. Elisa Covaci, consultant artistic la Teatrul German de Stat din Timişoara, s-a făcut de râs întrebând în stânga şi-n dreapta de adresa de e-mail a lui Molière. Voia să clarifice treaba cu drepturile de autor. Nu e banc; e trista realitate a incompetenţei promovate pe criterii de partid. Cei de la Ambasada Suediei s-au gândit să ironizeze momentul şi au reacţionat cu „În caz că temperatura de afară vă nemulțumește, dorim să vă învederăm faptul că nu avem informații legate de adresa de e-mail a domnului Anders Celsius”.
Râde Europa întreagă de proştii noştri; numai noi îi ţinem pe funcţii publice. Poate că de asta ne şi merităm soarta.
