E deja limpede pentru toți că învățământul românesc e în moarte clinică. Din păcate. Iar rezultatele le vedem deja pentru că, așa cum spunea Spiru Haret, marele reformator al educației românești, „cum e școala, așa e și țara”.
În teorie, profesorul intră în clasă, ține o lecție extrem de interesantă, iar elevii îl ascultă cu sufletul la gură. În practică, în majoritatea claselor românești e un balamuc continuu, unde nimeni nu ascultă pe nimeni. Elevii sunt sufocați de modelul ăsta de învățământ bazat pe memorare, fără prea multe legături cu practica, cu o aglomerare uriașă de cunoștințe noi. Iar rezultatul este indiferența, de cele mai multe ori copiii refuză în bloc absolut tot.
Și profesorii mijloace de coerciție nu prea mai au, astea cu mustrări sau scăderea notei la purtare deja nu mai interesează pe nimeni, cel puțin până în clasele terminale, când nu pot intra în examenul de bacalaureat. Acolo mai pot fi elevii și exmatriculați, că obligatorii sunt doar zece clase. Dar profesorii sunt oameni, au nervi, răbdare limitată și încearcă să se impună. Prin diverse metode. Dintr-un studiu de prin 2016 aflăm și cum. Cam 87% dintre elevi spun că au fost abuzați cel puțin o dată, verbal sau fizic. Multe dintre cazurile extreme le-am relatat și noi, dar foarte puține s-au încheiat cu concluzii clare, au fost îngropate sau lăsate în ceață.
De cealaltă parte a baricadei sunt elevii. Avem de-a face cu generații de elevi care își cunosc mult mai bine drepturile. Plus că nu agreează deloc, din ce am observat eu, faptul că li se impun diverse chestii, inclusiv învățatul. Drept pentru care ripostează. În urma unui studiu al sindicatelor din învățământ, făcut împreună cu ministerul de resort, reiese că numărul profesorilor jigniți, amenințați sau loviți trece de 100.000 în România. Mai adăugăm la asta și jignirile sau amenințările venite de la părinți și mai apar vreo 20.000 de cazuri.
Dacă la cele de mai sus adăugăm și bătăile între elevi sau bully-ingul (care a ajuns la cote uriașe) avem o imagine mai completă a războiului care se desfășoară în școlile românești. Iar școala este, așa cum spunea Spiru Haret, cum este țara. Tabere care au puncte de vedere ireconciliabile, unde dialogul este doar mimat și nimeni nu câștigă nimic.
În urma raportului privind violența asupra profesorilor, sindicatele din învățământ au cerut o mai bună protecție a membrilor. Drept pentru care a apărut proiectul de lege prin care agresiunea asupra unui profesor va fi considerată ultraj și pedepsită conform legii. Adică a agresa în orice fel un profesor e ca și cum ar fi agresat un polițist sau orice autoritate publică. Legea a trecut deja de Camera deputaților și e la Senat, cameră decizională aici. La prima vedere pare în regulă, nu poți să bați sau să înjuri un profesor și doar să ți se scadă nota la purtare.
Însă vocile critice spun că respectul elevilor se câștigă, nu se impune. Apoi, lovirea unui profesor este deja condamnată de Codul Penal, dacă elevul are peste 14 ani.
În plus, dacă profesorul devine autoritate publică, nu va abuza cumva de asta? Cum se va mai apăra elevul când profesorul reclamă un ultraj, cum se obține o probă de veridicitate?
Toate astea sunt posibile, evident. Corpul profesoral e descris destul de bine în alt studiu pe care l-am găsit, făcut în 2018, de o fundație germană. De acolo reiese că 45% dintre profesori ar susține un lider puternic, care să reducă rolul parlamentului. Dorința asta spre un fel de dictatură e probabil rezultatul neputinței de a face ordine în clasă. Dar am mai găsit acolo așa: 58,7% dintre profesori resping cu tărie vecinătatea celor care consumă droguri, a celor dependenți de alcool (53,6%), a romilor (42,5%), homosexualilor (39,7%) și chiar a partenerilor necăsătoriți (33,1%).
Să sperăm că îi resping doar ca vecini, nu în general, pentru că avem de-a face cu profesori, mulți dintre ei diriginți, care se presupune că sunt formatori și îi învață pe elevi despre toleranță și de faptul că unii oameni trebuiesc ajutați.
Probabil după ce au văzut acest ultim studiu, asociațiile părinților îi cer imperios președintelui Iohannis să nu promulge legea aia cu ultrajul la profesori, în caz că trece de Senat.
În acestă situație, care nu e deloc roză, continuă ceva ce pe mine mă uimește. Nimeni nu vorbește de aerisirea curriculei școlare, de faptul că nu e necesar să ne chinuim copiii cu școala.
E drept, este nevoie de niște mijloace eficiente de coerciție, pentru că elevii, la fel ca părinții, sunt români. Și nu știu decât de frică. În același timp, asta s-ar putea să nu fie așa de necesar, dacă elevii s-ar convinge pe pielea lor că școala ar putea fi și frumoasă, nu doar chinuitoare.
Dar cum nu există semne că s-ar apleca cineva spre abordarea asta, starea de fapt rămâne războiul. Iar într-un război în care nimeni nu se predă, pierde toată lumea.
