Cătălin MORARU
redactor șef
Pesediștii lui Dragnea au mărit salariile bugetarilor. Asta a fost bine. Rău a fost că le-au mărit enorm, electoral doar, și au creat o discrepanță uriașă între sectorul de stat și cel privat. Așa cum am mai spus aici, salariul mediu net la stat a ajuns pe undeva pe la 4500 lei, în timp ce la privat media e 2200 lei. Așa că visul fiecărui român este să ajungă bugetar. Nimic rău în asta, în fond, toți dorim să trăim mai bine, muncind cât mai puțin sau chiar deloc, dacă se poate.
Nu prea discutăm deloc însă despre cum ne afectează pe noi, cetățenii, salarizarea asta excesivă. Bun, salariul mediu la stat e de o mie de euro pe lună. Ce servicii ale statului ați văzut că s-au îmbunătățit sensibil după această mărire? Ce funcționari au devenit mai politicoși, ce medici sau asistente au devenit mai amabili, ce profesori au devenit mai responsabili? Evident, nici unul. Cei care erau amabili și politicoși înainte de măririle salariale au rămas neschimbați și după. În rest, nu prea am văzut vreo schimbare.
Singura chestie care a crescut odată cu salariile la stat este aroganța. Avem, de cele mai multe ori, de-a face cu un domn/o doamnă care stă în dosul unui birou și se crede buricul pământului. Își umilește subordonații, îi laudă pe șefi și se răstește la oamenii care vin acolo cu diverse probleme.
Pentru că am stat de vorbă cu mulți profesori în ultima vreme, să luăm exemplul Inspectoratului Școlar. A fost mai mereu o instituție în care lucrează un fel de zei ai învățământului. Megaspecialiști în ale procesului educațional, cum ar veni, inspectorii școlari au fost mereu de temut. Au semănat teamă prin controale pentru că unui profesor, oricât de corect ar fi, tot îi lipsește o foiță din absurdele dosare pe care procedurile le cer.
Iar dacă este nevoit să apeleze la serviciile oferite de inspectorat, stresul se duce la ceruri. Domnii inspectori, din spatele birourilor, mereu deranjați de amărâții care nu-și găsesc liniștea pe acasă, sunt funcționarii publici comunistoizi perfecți: se răstesc, se arată deranjați, explică puțin și întotdeauna spun că alții, de pe la școli, ar trebui să știe toate astea, iar petiționarii ar fi bine ca data viitoare să rezolve fără a-i mai deranja la inspectorat. Acolo, vezi bine, problemele sunt reale, de o complexitate greu de înțeles pentru muritori. Fiecare întâlnire cu acești ”zei” ai educației este o nouă ocazie de umilire a profesorilor. Sunt desconsiderați, repeziți, tratați ca probleme ce vin pe capul unor ”bieți” funcționari. Iar profesorii îndură amărâți, se căciulesc, transpiră, sărumânesc, și își fac câte o cruce mare când rezolvă ceva ”la inspectorat”.
Bineînțeles, își merită soarta. Respectul pe care ei îl cer de la elevi ar trebui să-l ceară și de la propria persoană.
La prima vedere, salariile inspectorilor școlari nu sunt la nivelul celor din Primărie, Prefectură sau Consiliul Județean. Dar cu gradațiile și îndemnizația de hrană urcă destul de mult, devenind respectabile: între 7500 și 9100 lei lunar net. Pentru un astfel de salariu în privat muncești zi lumină și noapte întuneric. La stat, însă, acolo unde salariile se măresc din considerente politice, angajații sar de pe scaune la ora 16 de parcă li se declanșează un arc sub fund, proiectându-i direct în mașina personală. Cei care rămân câteva minute peste program se consideră de-a dreptul asupriți de cei care îndrăznesc să întrebe ceva.
Probabil inspectorul general Gabriel Hârtie speră să își schimbe subordonații doar prin exemplul personal. Dar nu ajunge, absolut deloc. De fapt, marile probleme de la IȘJ, după părerea mea, nu prea există. Dacă ne uităm la haosul din învățământ, instituția asta e una din cele care trebuie desființate. Sau reduse la un minim de personal.
Iar ăsta e doar un exemplu. L-am ales pentru că ilustrează relațiile între cadre didactice, oameni care sunt – sau pot deveni – colegi, că nimeni nu e inspector pe viață. Păi dacă acolo e așa, ce pretenții să mai avem în alte părți?.
Cine e de vină pentru starea asta de fapt? Cum cine? Noi, evident. Noi toți. Pentru că înghițim toate astea. Capul plecat, sabia nu-l taie, proverbul acela românesc pe care îl avem în sânge. Eu zic așa: capul plecat prea mult s-ar putea, după o vreme, să înceapă să pască.
Profesorilor ălora necăjiți le-am spus că invită la o asemenea reacție. Pentru că intră în inspectorat aplecați, cu căciula în mână, de parcă ar cere cine știe ce favoruri. Chiar am fost așa, cam dezamăgit. Eu am pretenția să fiu tratat în instituțiile statului exact la fel de amabil și politicos pe cât îi tratez eu pe cei de acolo. Nici mai mult, nici mai puțin. Și sunt extrem de alergic la funcționari care urlă la mine, când eu vorbesc frumos. Bine, eu am și dezavantajul că știu exact ce salarii au. Și cât muncesc pentru ele. Pentru că există o soluție pentru cei care se simt foarte stresați prin birourile alea. O foaie de hârtie care începe cu cuvântul „Demisie”.
Îmi cer scuze bugetarilor care nu se încadrează în tabloul zugrăvit mai sus. Dar cei care nu se încadrează sunt doar excepțiile care confirmă regula. Iar excepțiile sunt rare, știm asta.
