Ciprian MITOCEANU
scriitor
Dă bine să te lauzi cu cultura naţională, să le explici străinilor ce contribuţii fantastice a adus România la tezaurul spiritual universal. Tot timpul ne-am lăudat cu ce reprezentăm noi şi ce bine ar fi dacă valorile culturii naţionale ar fi adoptate de toată lumea.
Realitatea e cât se poate de crudă şi categorică la acest capitol. Cu excepţia câtorva nume mari, care s-au impus prin eforturi personale şi nu datorită ajutorului primit de la stat, românii n-au reuşit să dea pe spate umanitatea. Iar dacă ne raportăm stric la literatură, aici chiar că ar fi cazul să ne plângem de milă.
E important de remarcat că valorile literaturii naţionale, aşa cum ni le prezintă astăzi istoria, nu s-au bucurat de prea multă apreciere la vremea lor, cei mai valoroşi scriitori beneficiind de aprecieri şi reparaţii postume. Iar asta s-a întâmplat mai mult din necesitatea de a avea şi noi literatură naţională, de a avea cu ce ne lăuda în faţa celor care chiar aveau cu ce să se laude. Aşa că nu ar trebui să ne mirăm că elevii din ziua de azi studiază, la fel ca cei de acum câteva decenii, aceeaşi scriitori morţi de multă vreme dar „a căror valoare rezistă veacurilor”.
Şi, de vreme ce avem astfel de valori nepieritoare, e cumva de înţeles dezinteresul pentru ceea ce reprezintă literatura actuală. Practic, scriitorii actuali nu au nicio şansă de afirmare. Interesul pentru lectură a fost distrus cu bună ştiinţă de autorităţi în cadrul amplei acţiuni de ridiculizare a educaţiei. Un popor incult e mai docil, mai simplu de manipulat, mult mai dispus să îndure adunătura de parveniţi care pretinde că-l conduce.
Piaţa de carte s-a redus la minim, iar editurile au fost acaparate de personaje rapace. În cele mai multe situaţii, scriitorii nu primesc drepturile de autor şi adesea trebuie să plătească cheltuielile de editare. Chiar şi aşa, nu primesc nimic. Paradoxal, dar într-o lume în care consumul de literatură este într-un declin accentuat, românilor li s-a băgat în cap că reprezintă ceva să fii scriitor.
Uniunea Scriitorilor din România a devenit o adunătură în care accesul membrilor nu ţine cont de valoare, ci de pile. Cei mai mulţi dintre membri au scris mai multe cărţi decât au citit şi asta în prag de pensie. De ce anume? Statutul de membru al Uniunii Scriitorilor aduce beneficii importante la pensie, de asta îi apucă pe unii scrisul la bătrâneţe.
Nu există o strategie de promovare a literaturii, nu există niciun mecanism care să reprezinte într-adevăr literatura naţională în afara graniţelor. Totul e praf şi speranţe de remediere nu mai sunt de multă vreme. Cu toate acestea, în ciuda dezastrului, există şi scriitori fericiţi. Cel puţin din punct de vedere material. Iar unul dintre aceştia a devenit celebru peste noapte. Din păcate nu datorită talentelor scriitoriceşti, ci ca urmare a cazului Caracal.
E vorba despre Alexandru Cumpănaşu, candidat la preşedinţie şi unchiul Alexandrei Măceşanu. Deşi actualmente individul tună şi fulgeră contra corupţiei care i-a ucis nepoata, omul nu e deloc străin de afaceri pe banii statului, ba dimpotrivă. Robert Turcescu a făcut public răspunsul la o interpelare adresată anul trecut ministrului Breaz de la Cultură şi care privea instituţiile media şi ONG-urile care au primit finanţare pentru proiecte depuse în legătură cu Anul Centenar.
Cele 34 de proiecte declarate eligibile au primit 5.409.512 lei. Din întreaga sumă, proiectul asociaţiei lui Cumpănaşu a primit un milion. O sumă enormă în raport cu ce a rămas pentru a fi împărţit între restul câştigătorilor. Dar când vine vorba de un proiect intitulat „Românismul: trecut, prezent şi viitor” e clar că vorbim de valoare în adevăratul sens al cuvântului. Proiect care s-a concretizat în trei broşuri care însumează vreo cincizeci de pagini.
Grosul banilor a ajuns în buzunarele lui Cumpănaşu. 837.080 lei drepturi de autor şi drepturi conexe. De vreme ce el a comis broşurile respective, merita ceva pentru efort. Ce dacă drepturile de autor sunt sensibil mai mari decât cheltuielile prilejuite de publicarea broşurilor respective? Pentru cei de la Ministerul Culturii nu a contat nici faptul că broşurile lui Cumpănaşu reprezintă un caz flagrant de plagiat grosolan, fiind realizate prin metoda doctorală copy-paste din surse mai mult sau mai puţin subiective.
Cazul Cumpănaşu reprezintă încă o dovadă privitoare la bătaia de joc cu care autorităţile au ales să cinstească Centenarul Marii Uniri. Nicio picătură de patriotism, doar spirit mercantil. Întrebat dacă are calificarea să scrie despre un subiect atât de pretenţios, Cumpănaşu a început să explice că predă nu ştiu pe unde şi că avea ideile în cap înainte de a se pune la masa de scris. „Am şi eu nişte capabilităţi. Aveam ideile dinainte”. Şi nişte relaţii unde trebuie, aş mai adăuga eu.
Într-o ţară în care cercetătorii valoroşi sunt nevoiţi să-şi publice cărţile pe banii lor – să ne amintim de cazul lui Leon Dănăilă care şi-a scos apartamentul la vânzare pentru a publica o carte cu adevărat valoroasă – iar scriitorii sunt condamnaţi la muncă voluntară în folosul editorilor, un impostor ca Alexandru Cumpănaşu a câştigat din copy-paste mai mult decât câştigă un om cinstit într-o viaţă. Omul nu se poate lăuda cu ani de documentare istorică sau de altă natură, ci doar cu „capabilităţi”.
În ciuda aparenţelor, în România se poate trăi din scris. Trebuie doar să îndeplineşti câteva condiţii şi succesul financiar e garantat. Cumpănaşu poate scrie o carte despre asta.
